A făcut ceva vîlvă sondajul „Percepția populației cu privire la regimul comunist. Reperele nostalgiei”, realizat de INSCOP Research și Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICMER). Din păcate, publicul a primit, prin intermediul presei, fragmente disparate din acest studiu, puse de fiecare publicație într-un context manipulatoriu pentru a servi fie o cauză comercială (mai multe click-uri!), fie o cauză ideologică, prestabilită de patronat. Presa noastră rămîne un mediu generos pentru dezinformare, manipulare și gîndire primitivă, rigidă, abruptă.
Tabăra care s-a înfruptat cu cel mai nestăpînit nesaț din această cercetare este aceea care, vigilentă pînă la insomnie și anxioasă pînă la nevroză, vede ruși peste tot și război hibrid peste tot. Pentru ei, sondajul indică o catastrofă, un veritabil pericol național. Ei au înțeles din sondaj că românii sînt captați de „războiul hibrid” și se îndreaptă în masă, somnambulic, în ciuda tuturor argumentelor, spre jugul rusesc. În urma acestei lecturi, se cere intensificarea luptei cu hibridul și ranforsarea (contra)propagandei ca răspuns la propagandă.
Nici cealaltă tabără nu a ocolit sondajul. Cu un ton jubilatoriu, presa „suveranistă” a prezentat suprema dovadă: poporul e cu noi, occidentalizarea a eșuat, trăim în dictatură, lumea zice că era mai bine în dictatura comunistă, deci asta e o dictatură și mai și. De aici la „turul doi înapoi”, „președintele ales” și bazaconii de acest gen nu a mai fost decît un pas, imediat făcut, atletic, de comentatorii afiliați.
Nu au lipsit nici comentariile care au spus că, în fond, nu e nimic în neregulă, nu e cazul să facem cine știe ce caz. Fenomenul e normal. Toți trăim nostalgia tinereții. Pentru toți adulții și bătrînii, vremurile tinereții erau mai bune, iar tinerii trăiesc și ei aceeași nostalgie, poate paradoxal, pentru că noi le povestim cît de bine era cînd eram noi tineri. Istoria se asimilează personal și se stochează în memoria afectivă ca adevărată nu din cărți, oricît de bune ar fi, ci din poveștile apropiaților, din mitologia familiei.
În ceea ce mă privește, eu am citit tot studiul, ceea ce vă recomand să faceți și dumneavoastră. Lăsați site-urile de știri și emisiunile TV, de unde nu puteți afla nimic edificator, și mergeți la sursă, pe site-ul www.inscop.ro, în general un excelent rezervor de informație și date despre societatea noastră. După ce am citit, m-am întrebat cum aș fi răspuns eu dacă m-aș fi nimerit în eșantion. Mărturisesc că la multe întrebări aș fi răspuns precum majoritatea. Încep cu acestea. Mai întîi, la toate întrebările care vizau ce știu despre comunism, aș fi fost cu majoritatea. Știu bine, precum peste 60% din compatrioții mei, că în comunism libertatea era suprimată, că hrana se distribuia pe cartelă, că era cenzură, că era un singur post de televiziune, și acela grețos, că regimul băga oameni la închisoare și că închisorile erau, de fapt, colonii de exterminare unde au fost uciși sute de mii de oameni nevinovați, care nu conveneau politic acelui regim. Cei mai mulți dintre cei chestionați au spus că știu cum a fost și cred că așa a fost. La fel și eu.
Apoi, aș fi răspuns ezitant, dar cam la fel cu majoritatea, întrebărilor care vizează prezentul. Direcția în care merge țara? Aș înclina spre „greșită”, dar poate că m-aș fi abținut pentru că, în unele privințe, cum ar fi politica externă sau integrarea europeană, mi se pare că mergem în direcția bună, chiar dacă adesea dăm în gropi. În alte privințe, însă, cum ar fi prioritățile interne, sînt sigur că mergem într-o direcție greșită. Apoi, vin întrebările care vizează comparația cu prezentul. Unele țin de gustul personal și nu mi-e jenă să spun că, de pildă, aș fi declarat aceeași opinie cu poporul despre muzica ușoară. Muzica românească din anii comunismului era, sub toate aspectele, de la compoziție la versuri și interpretare, net superioară muzicii românești de azi. În privința filmelor, m-aș fi abținut. Nu cred că pot spune dacă azi filmele sînt mai bune sau mai rele decît filmele de atunci. Cred că proporția de filme românești proaste e cam aceeași. Constat că nici filmele ideologice, făcute cu spirit activist, nu au dispărut.
Dar să lăsăm filmele și muzica, să trecem la cele serioase. Nu aș fi spus niciodată că România comunistă era mai productivă decît România de azi sau că viața de azi e mai rea decît cea de atunci din simplul motiv că, obiectiv, nu e adevărat. La aceste întrebări aș fi fost cu minoritatea. În plus, pentru mine, Ceaușescu a fost un antiromân feroce (eu nu măsor omul după ce zice, ci după ce face), un comunist bătut în cap, atins de delirul grandorii, un caz patologic. Regimul Ceaușescu a fost, ca și cel al lui Dej, ca și cel al lui Antonescu, un regim criminal în sensul propriu, deoarece politicile promovate și deciziile aplicate de aparatul său au determinat moartea multor români.
Ceea ce surprinde în acest sondaj este această aparentă fractură logică. Vasăzică, știi perfect cum era regimul comunist, dar îl preferi celui de azi. Cum să spui că e preferabil un regim despre care știi că aduce foame, frică, închisoare? Poate că, logic, este o fractură. Dar un asemenea sondaj nu urmărește validitatea unui discurs interior, ci descrierea unui peisaj emoțional colectiv. Așadar, ceea ce văd eu mai ales în acest sondaj este un protest, un strigăt și nu o analiză, o comparație în sensul strict al cuvîntului. Văzînd sondajul, eu am auzit un uriaș „Huo!” și nu un cor care cîntă – rusește, eventual – „Internaționala”. Sondajul exprimă protestul unei majorități consistente față de situația de azi. Nu e vorba de opțiune, e vorba de nemulțumire.
Un sondaj nu are nici un efect direct asupra celui întrebat. Asta e marea diferență între sondaj și votul din urnă, de pildă. În sondaje, vorbește supărarea din români; la urne, cel mai adesea, precumpănește un pic de rațiune. Sigur, nu e înțelept să iei de bun tot ce spune omul la supărare. Vorba fostului meu profesor de drept penal: dacă oamenii ar ucide de cîte ori zic „Te omor! sau „Îl omor!”, n-ar mai fi fost omenirea. Dar tot el adăuga: nu puține crime sînt precedate de amenințări, uneori oamenii chiar duc în gest ceea ce spun la supărare. Abia în acest sens, sondajul acesta poate să fie preocupant. Ce vreau să spun este că acest sondaj indică o mare supărare a românilor pe realitatea actuală a țării noastre. Nu este mai mult de atît, nu este o opțiune de destin. Dar nici nu este mai puțin de-atît, doar un oftat nostalgic din care ne revenim la chemarea pragmatică a cotidianului. Vom mai vorbi despre asta.
