Liniștea apare înaintea limbajului. Nu presupune și nu implică limbajul. O pădure, un lac, un peisaj pot fi liniștite. Percepem liniștea ca pe o lipsă a zgomotului sau a sunetului. Tăcerea, pe de altă parte, apare după limbaj și-l implică pe acesta. E un gol al limbajului, un gol necesar și dătător de sens. Cînd vorbești spui ceva, te referi la un plin de sens. Dar poți vorbi și prin tăcere, care devine un gol plin. După cum se poate tăcea cu multe vorbe: vorbești vrute și nevrute, dar nu spui nimic la obiect – un plin gol.
Pauza se dezvăluie în discurs și e vehiculul prin care intră în limbaj tăcerea. Nu poți să faci pauză într-un mediu natural. Dacă nu se aude nimic, este liniștea, care e și o stare interioară. Tăcerea presupune că ai vorbit înainte sau vei vorbi după. Iar pauza e o secționare a continuumului, o ruptură, o striație, un pliu. Cel puțin în muzică, pauza implică intenționalitatea și organizarea. E o tăcere ritmată.
Compozitorul Aurel Stroe spunea că pauza muzicală e sunet vid. Cu alte cuvinte, sunetul e acolo, dar nu-l auzim. El se mișcă în timp, dar nu se arată. Muzicienii știu cît de important e acest sunet care nu se aude. E esențial în facerea și desfacerea muzicii. E un fel de număr zero. Ce-ar fi matematica fără numărul zero?
Notația muzicală conține semne specifice pentru pauze diverse, de la cele lungi la cele scurte. Se pot nota, astfel, tot felul de întreruperi ale discursului muzical. Totodată, pauza este și un mijloc de segmentare a formei muzicale. Orice frază se termină printr-o cadență, printr-o respirație, care ia forma pauzei.
În contextul discursului muzical, pauza posedă diverse calități, în funcție de locul în care apare. La începutul piesei nu se obișnuiește să avem pauză, căci există deja tăcerea de dinainte de început. Eventual, se poate începe în mod excepțional printr-o pauză scurtă, de optime, ca în șvungul motivului inițial din Simfonia a V-a de Beethoven. Dar această pauză nu se aude ca atare, ci e absorbită în tăcerea de dinainte. În schimb, la finalul unei piese muzicale, pauza acționează versatil și direcționează ascultarea fie spre mister și transcendență, fie spre entuziasm, lumină și plenitudine, fie spre tragic și întuneric.
Există însă momente în desfășurarea firului narativ muzical cînd pauza devine culminația unei creșteri imense, precum în acumularea finală din poemul simfonic Don Juan de Richard Strauss. În acel moment, pauza devine asurzitoare, iar tensiunea inundă întregul șuvoi orchestral. Un alt moment este pauza-suspans, ca în Rapsodia I de Enescu, după încleștarea dezvoltătoare și înainte de coda, cînd pare că s-a ajuns într-un impas de nerezolvat. După pauză, Enescu însă rezolvă totul printr-o melodie de dans ce conduce din nou la motivul de patru sunete coborîtoare al Ciocîrliei. Alt caz ar fi „sita” de pauze ce, ca o dezlînare dezolată, găurește cu tăceri melodia din finalul Simfoniei a IX-a de Mahler.
Ar mai fi un semn care, în conjuncție cu o pauză, constituie o specie aparte: coroana (fermata). Cînd apare peste o pauză, coroana prelungește pauza într-un mod inefabil. Unii spun că o dublează, alții că o triplează. De fapt, coroana suspendă timpul, șterge ce a fost și oferă posibilitatea de a începe din nou discursul muzical de la zero. Specialistul numărul 1 în coroane pe pauze este Beethoven. La el, pauza cu coroană reprezintă un semn al răzgîndirii, al unei alegeri diferite de cea implicată logic de mersul muzicii, al săriturii gîndului componistic și opțiunii pentru un drum nou, surprinzător, al desfășurării muzicale. Exemple găsim în sonatele pentru pian, în simfonii și în cvartetele de coarde. De pildă, există un pasaj în Sonata pentru pian op. 28 Pastorala, în care reluarea primei teme este pregătită printr-un șir de pauze cu coroană. Fiecare pauză cu coroană întrerupe fluxul melodic și ne invită să gîndim asupra muzicii pe care tocmai am ascultat-o. Dacă ar fi să descriu ceea ce auzim, aș puncta astfel: melodie jucăuș-veselă, pauză cu coroană, aceeași melodie săltăreț-tristă de această dată, pauză cu coroană, un fragment din aceeași melodie, cu o expresie de speranță, din nou pauză cu coroană, apoi reluarea temei principale. Astfel, pauzele dramatizează muzica, creînd personaje, transformînd expresia, suscitînd întrebări, dînd răspunsuri, trezind năzuințe.
Pe lîngă pauza generală, în care toate instrumentele tac „la unison”, mai există pauze parțiale, ceea ce constituie regula într-un ansamblu. Nu toate instrumentele cîntă tot timpul. Întotdeauna există un decupaj subtil pe care compozitorii pricepuți îl realizează cu ajutorul pauzelor, atunci cînd cîntă anumite instrumente, în timp ce altele tac. Se ajunge astfel la o evidențiere modulată a fiecărui instrument, familii de instrumente ori secțiuni orchestrale (suflători de lemn, de alamă, percuție, coarde).
Și apoi, mai există pauzele dintre părțile unei piese muzicale, în care ansamblul se recalibrează, se remodelează interior și se pune în starea de a începe o nouă parte, un nou capitol al depănării muzicii.
Pauza, așadar, e partea nevăzută a muzicii. Iar partea nevăzută, după cum susține H.-R. Patapievici, decide totul.
Dan Dediu este compozitor, profesor univ. dr. la Universitatea Națională de Muzică din București și președinte al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România. Cea mai recentă carte publicată: Siluete în mișcare. Eseuri despre compozitori români, Editura Muzicală, 2021.
Foto: Epitaf Alfred Schnittke
