Sînt mama a doi adolescenți care au absolvit gimnaziul în 2023 și 2025, la o școală publică obișnuită. În prezent, amîndoi învață în două colegii de prestigiu și cu tradiție din centrul Bucureștiului – nu printre primele trei cele mai rîvnite, dar instituții solide și respectate.
Ca să ajungă acolo, am investit în meditații, mai ales în clasa a VIII-a. Știu sigur că fără aceste ore suplimentare n-ar fi trecut pragul liceelor unde învață acum. Nu pentru că le-ar fi lipsit inteligența sau curiozitatea, ci pentru că regula de aur a reușitei la examenul de evaluare națională nu e pasiunea pentru cunoaștere, ci antrenamentul pentru barem – mulți dintre colegii lor au început meditațiile încă din clasa a V-a... Practic, începînd din clasa a VII-a, accentul cade aproape exclusiv pe pregătirea pentru examenele de la limba română și matematică, iar celelalte materii devin, tacit, de formă. Astfel se pierd doi ani esențiali pentru cultura generală a unui copil și, odată cu ei, se distruge și interesul firesc pentru citit.
Acum, cu amîndoi copii liceeni, îmi permit să răsuflu și să privesc atît înapoi, la vîrtejul ultimilor ani, cît și spre ceea ce se întîmplă astăzi în școala românească. Este perspectiva unui părinte – subiectivă, limitată la realitatea urbană, a unei clase de mijloc care jonglează între dorința de a le oferi copiilor un viitor mai bun și presiunea unui sistem făcut să ceară constant resurse suplimentare. Pornesc de la o întrebare fundamentală care, bănuiesc, traversează mintea oricărui părinte: ce poate face școala românească astfel încît să-i ajute cu adevărat pe elevi? Ne dorim ca ei să fie autonomi, să-și înțeleagă puterea de a învăța, să știe să-și pună întrebări și să caute singuri răspunsuri, să aibă curajul de a gîndi critic, de a face alegeri responsabile.
Privesc cu interes modul în care educația se schimbă sub impactul tehnologiei și al Inteligenței Artificiale și nu pot să nu mă întreb: ce mai învață, de fapt, copiii de azi, cînd totul este la un click distanță? Iar prima mare grijă este legată de faptul că ideea de memorare, despre a cărei importanță în dezvoltarea tinerilor s-au scris tomuri întregi, pare să fi căzut astăzi în desuetudine în școala românească. Și nu mă refer la memorarea mecanică „pentru barem”, ci la cea care structurează gîndirea, creează repere stabile și le oferă tinerilor un schelet pe care pot așeza ulterior informații noi. Elevii știu că tot ce îi interesează se află la îndemînă pe un ecran și atunci ideea de a memora ceva pare un pic desuetă și obositoare. Trebuie să recunosc că perspectiva unei lumi în care informația nu se află la purtător, în memoria elevilor, ci pe un server mă sperie puțin. Pentru că nu-mi pot imagina cum ar arăta o lume în care „s-ar stinge puțin” Internetul.
O altă preocupare pe care o am, ca părinte, privește modul în care se face acumularea de cunoștințe în școala românească. De-a lungul celor peste unsprezece, respectiv nouă ani în care copiii mei au trecut prin diferite etape ale școlii, i-am simțit de multe ori copleșiți de volumul uriaș de informații care se revarsă asupra lor. Și tot de multe ori m-am întrebat ce sens are acumularea de cunoștințe, în lipsa formării unor abilități care organizează, dau sens și fac utilizabilă învățarea. Cred că aici este miza educației contemporane: să înțelegem că informația, singură, nu înseamnă cunoaștere. Într-o lume a divertismentului rapid și a stimulilor superficiali, școala ar trebui să-i învețe pe copii să transforme ceea ce știu în instrument, nu doar într-un spectacol sau într-o poartă de acces către un liceu mai bun.
Adevărata autonomie apare atunci cînd informația este selectată, organizată și folosită pentru a rezolva probleme și a construi sens. Doar că autonomia nu există fără autodisciplină – răbdarea de a trece dincolo de suprafața informației. Împreună, aceste două componente fac ca învățarea să devină o experiență vie. Se întîmplă asta în școală? Din păcate, nu prea. Iar faptul că elevii nu sînt învățați să învețe rămîne, poate, cea mai mare problemă a sistemului.
Acestea sînt, în esență, trei dintre grijile mele de părinte din mediul urban, clasa de mijloc. Știu că pentru altcineva, din alt context social, povestea ar arăta cu totul altfel. Pentru că „educația românească” nu este un sistem unitar, ci un puzzle fragmentat: de la colegiile de elită, unde performanța e afișată emfatic, la școlile decente care supraviețuiesc cum pot, și pînă la zonele rurale sau periferice unde educația există doar pe hîrtie. Acolo se nasc statisticile care dor: analfabetism funcțional, abandon școlar, copii condamnați atît de soartă, cît și de nepăsarea colectivă – deși analfabetismul funcțional se regăsește și în multe dintre școlile cele mai renumite din marile orașe ale țării…
Am vorbit aici ca părinte, dar și ca fost cadru didactic. Prima mea profesie a fost cea de învățătoare. Am lucrat doi ani într-o școală, iar experiența s-a dovedit a fi una dintre cele mai dificile din viața mea. Pentru că e greu să lucrezi cu mințile oamenilor, cu atît mai mult cu cele aflate în formare. Iar astăzi lucrul acesta pare încă și mai provocator, pentru că elevii, asaltați de o avalanșă de stimuli și tentații, sînt mult mai greu de adus în ritmul învățării decît generațiile trecute. De aceea, respectul meu pentru cei care se dedică cu adevărat acestei profesii este imens și nu poate fi măsurat. Totuși, experiența aceea m-a învățat un adevăr dureros: chiar și cel mai bun profesor, oricît de dedicat, nu poate compensa singur un cadru strîmb. Iar aici începe drama educației românești.
Reforma, dacă e să existe, nu poate fi doar un pansament: ea trebuie să fie un cutremur. Altfel, „educația” va rămîne doar un cuvînt golit de sens, un sunet frumos repetat pe buzele noastre, în timp ce copiii se scufundă. Sau se salvează pe cont propriu. Cine poate.
Oana Boca Stănescu este manager cultural și consultantă în comunicare, fondatoarea Headsome Communication.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
