Maternitatea a fost mereu un subiect de neatins, tabu, greu de adus în discuție.
Mă aflu acum la Montréal, în Québec, teritoriul care mi-a permis să îmi aduc pe lume copiii fără să mă amputez, ca femeie. N-am putut scrie despre acest subiect în cărțile mele decît din perspectiva unor relații simbiotice, distorsionate, a unei maternități care își întoarce fața de la femeie, prin relația cu un fiu unic, proaspăt născut, în Cartografia lumii de dincolo (Humanitas, 2018), apoi cu un fiu de cinci ani, cu o mamă transgresivă, în Les femmes occidentales n’ont pas d’honneur (L’Harmattan, 2015) și, în cele din urmă, cu un fiu de nouăsprezece ani, în N-am chef să mor (Cartier, 2026).
Dar, în realitate, lucrurile nu s-au petrecut așa. În realitate, maternitatea a fost cadoul pe care mi l-a oferit Québec-ul. Cînd, în 2008, pe neașteptate, am primit o bursă a guvernului canadian pentru o cercetare de doi ani la McGill, timp în care am predat, am scris despre filosofie politică și am publicat în Franța prima mea carte de literatură, Est, un volum de nuvele în traducerea lui Nicolas Cavaillès, am călătorit de-a lungul unei luni întregi pe coasta de Est a Americii, am simțit că acesta e contextul în care se va naște primul nostru copil. Iar cînd am rămas însărcinată și am anunțat-o pe coordonatoarea lucrării mele de doctorat în literatură comparată, ea mi-a spus imediat: „Ești complet nebună, Laura! În America se face întîi carieră, apoi se nasc copii. Nimeni în mediul universitar nu face așa o prostie!”. Aveam treizeci și doi de ani, iar Ana s-a născut cînd aveam aproape treizeci și trei. Cînd am plecat din România, mi se spusese că mai aveam puțin și expiram, să am grijă, pentru că copiii născuți tîrziu pun mari probleme familiilor lor. Că doctoratul ca doctoratul, dar fertilitatea…
Tot în America am aflat că îți poți pune ovulele la păstrare, ca să te ocupi mai tîrziu de viață. Am redescoperit această idee, tipică Occidentului, cînd am discutat cu Liuba Rusnac despre primul ei roman, Costul vieților noastre (Cartier, 2026). Prețul e că ne punem ovulele la păstrare, ne punem viitorul în cui, doar-doar va veni un moment în care să fie loc și pentru el.
Cum nu eram deloc „avangardistă” pe cînd am ajuns în Canada, în 2007, am luat cu ambele mîini ceea ce Lumea Nouă avea să ne ofere și așa s-a născut primul nostru copil, la Royal Victoria din Montréal.
Era o perioadă de utopie, de supraabundență. Tot ceea ce păruse că nu se va putea întîmpla anterior, în țară, toate superstițiile, amînările, neconcordanțele, fertilitățile, infertilitățile, toate au trecut în plan secund. Am avut enorm de mult sprijin, Adrian și Corina au fost non-stop acolo, Guvernul a fost acolo de la bun început, permițîndu-mi să-mi duc fetița la trei străzi distanță, în mediu familial, cum se zice, într-o casă superbă din Westmount, în care se jucau nouă copii, cu o Stela româncă, ce accepta să plec la universitate, să țin cursuri (predam la McGill), să mă întorc cînd puteam. Cu Ana am participat la toate evenimentele culturale, era mereu spațiu pentru copii și mai ales mereu spațiu pentru mamele cu copii.
Apoi, înspre nașterea Clarei, cea de-a doua fiică a noastră, lucrurile nu au mai fost atît de „clare”. Nici pe departe. A fost ca o lăsare în mîna hazardului. Dacă lumea se retrăgea din fața noastră, atunci măcar un copil să se poată naște. Și totuși, cînd am intrat în noua casă, de pe Avenue Earnscliffe, am simțit instantaneu că ea se va naște acolo. Vedeam acolo tot spațiul posibil, care se umplea cu harnașamentele mersului, cu petrecerile, aniversările, copiii de toate națiile, care urmau să invadeze casa. Așa a și fost. Casa aceea plină era însă premoniția golirii ei. Sarcina s-a suprapus peste boala tatălui meu, iar ultimele trei luni de imobilizare preventivă au imaginat viața și moartea, împreună.
Am vorbit în zilele trecute cu un activist din nordul Québec-ului, care trăiește într-una din regiunile cele mai toxice din Canada (Rouyn-Noranda), din cauza extracției de cupru. Nu pleacă de acolo pentru că e redevabil Québec-ului. Fără politicile sociale ale acestuia, nu ar fi făcut niciodată studii (în familia lui era prima persoană școlarizată; vine dintr-o familie săracă), nu l-ar fi studiat pe Henry Corbin la Louvain și nu ar fi intrat în politicile de mediu canadiene. Așa mă simt și eu, de fiecare dată cînd ajung la Montréal. Redevabilă acestui teritoriu, care a permis condițiile ca fetele noastre să vină pe lume. Deși pentru ele Canada e mai mult o poveste, mă simt în continuare ultimul mohican din familie, cel care și-a aruncat ovulele în Lumea Nouă și a luat de acolo tot ce putea. În Canada am aflat că multe lucruri care păreau imposibile sînt de fapt posibile. Am învățat să nu mai cred în fatalism. Fatalismul vine din corupție, indolență, lipsă de politici publice, lipsă de grijă pentru viitor.
La Paris, în primăvara aceasta, privind adolescenții de pe malul Senei, Ana ne-a întrebat de ce nu am rămas în 2006 la Paris și ne-am hotărît să mergem, în schimb, în Canada. Singurul răspuns care mi-a venit atunci în minte a fost: pentru că a trebuit să vă nașteți voi. Mă întreb cum ar fi fost în România. În România e altfel, la întoarcere, cu diplome, copii, cărți, experiențe de povestit în cărți. Dar cum ar fi fost dacă ar fi trebuit să construiesc toate acestea acolo?
Maternitatea e piatra de încercare a unei femei. De modul în care și-o negociază depinde dacă, da sau nu, va rămîne ulterior în lume. Dacă poate participa la evenimente publice, dacă își poate alăpta copiii în public, dacă nu o mai sună nimeni pentru că, nu, trebuie să rămînă singură acasă cu bebelușul. Pînă își pierde mințile. E întreaga dramă din Cîntec lin al Leïlei Slimani – o femeie care își dorește copii și carieră în lumea occidentală își lasă copiii, prin transfer, în grija unei bone, care devine din ce în ce mai sinistră, iar în final îi omoară. De modul în care sînt aduși pe lume copiii depinde întreaga reglementare socială: am văzut, pe cînd predam la Montréal, două studente care făcuseră apel la o bancă de spermă și care și-au dat seama, plimbîndu-se prin parc și împrietenindu-se, că fiii lor veneau de la același tată, plin de generozitate. Am văzut de curînd povestea unui cuplu alb din Florida căruia i s-a implantat un embrion greșit, aducînd pe lume un copil negru. Părinții prin transfer au ținut să caute părinții biologici și să discute despre custodie. Am văzut studii care spun că în Japonia, în viitorul apropiat, populația se va înjumătăți. Pentru că femeile, odată mame, oricîte studii ar avea, trebuie să renunțe la viața socială și să se închidă în închisoarea maternității. Am văzut sterilitatea din The Waste Land a lui T.S. Eliot. Sterilitatea dinastiilor romane, care reglau problema succesiunii prin adopție. Iar cînd apărea în sfîrșit fiul legitim, moștenitor, după generații, făcea totul praf în decurs de zece ani. Nihilismul contemporan, al „bărbaților fără copii”, așa cum îl descrie Nancy Huston în Profesori de disperare. Feminismul extrem québechez, ca o revoltă radicală pentru faptul că bunicilor feministelor de acum li se impuneau treisprezece copii, în urma „terorii” preoților, care trebuiau să apere în felul acesta francofonia. La femme qui fuit, femeia care fuge de familie și copii, ca să devină pictoriță – pata neagră a familiei, descifrată de a treia generație (de scriitoarea Anaïs Barbeau-Lavalette, fiica cineastei Manon Barbeau). Femei singure, femei despovărate de maternitate. Antinatalismul contemporan, al femeilor sătule să li se tot cînte libretul viitorului, cînd nu li se dă absolut nimic ca să îl poată imagina.
Am fost realmente fericită ca mamă. Sînt în continuare fericită. Călătoriile mele au fost mereu forme de întoarcere înspre cele două fete, care s-au format ca ființe libere chiar și într-o Românie care mai cultivă încă diverse forme de anulare a vocii feminine. Le-am crescut în răspăr cu o anume Românie și ele au găsit-o pe cea care li s-a potrivit. Ele iubesc Montréal-ul, pentru că îl iubesc eu – festivalul meu de jazz, parcurile și piscinele, parcul Jean Drapeau, drumurile Americii au trecut în ele. Dar sînt și reticente, au rupt-o cu el, așa cum a făcut-o tatăl lor, pentru a întoarce spatele sirenelor Americii și a se reinventa altundeva. La Cluj și la București. Eu nu am putut. Maternitatea m-a întors înapoi, de o mie de ori, pe aceleași drumuri, la Montréal. Chiar și acum, cînd scriu acest text, sînt aici, în lumina difuză a serii, și îmi e dor de copilăria lor, de casa din Earnscliffe care promitea o lume, iar apoi a aruncat-o în aer cu violență. Din lumea respectivă nu mai e aproape nici o urmă, în afară de cele două fete, care își văd bine-mersi de viețile lor altundeva. Și sînt doar așa, prin contiguitate, montréaleze. Printr-o amintire care abia mai pîlpîie, undeva, la început, în proiect.
Laura T. Ilea este scriitoare și eseistă, cu doctorate în Filosofie și Litere, conferențiar la Catedra de literatură comparată a Facultății de Litere, UBB Cluj-Napoca, cercetător atașat la Centre d’Études Littéraires et Culturelles sur la Planétarité (CELCP), Université de Montréal, și la Three Ecologies Institute, Universitatea Concordia. Cea mai recentă carte publicată: N-am chef să mor (Editura Cartier, 2026).
