Much depends on dinner

Nu îți linge degetele; este nepoliticos să le ștergi pe haină, mai bine folosești fața de masă. Nu te bîțîi pe scaun, dai impresia că încerci să reprimi un episod de flatulență. Dacă nu poți înghiți o bucățică, întoarce-te discret și arunc-o undeva. Nu îți scobi dinții cu cuțitul și nu pune oasele roase înapoi în platoul comun. Nu vi s-a zis și vouă la fel în copilărie? Nu? Se vede treaba că sînteți tineri și că nici nu se mai face educație ca altădată, ca în 1530 – instrucțiunile de mai sus sînt extrase din primul tratat occidental de morală și educație aplicată pentru copii. L-a scris Erasmus din Rotterdam pentru fiii de nobili care căutau „perle și rubine” în batista abia utilizată de tînărul lor nas. Volumul a fost un best-seller; pînă atunci, dacă e să-l credem pe Chaucer, oamenii știau doar cum să ducă bucățica la gură fără să le pice în sîn. La noi problema se pune în literatură abia prin secolul al XIX-lea, cu Anton Pann recomandînd „să nu rozi vreodată oase / că sînt lucruri mojicoase” și cu Iordache Golescu spunînd „cu degetele să nu mănînci, nici vreodată să le lingi că scîrbă aduci la cel ce te vede”.

Cînd vorbim de cei șapte ani de acasă ne gîndim automat la maniere și o facem raportat la cultura de bază, transformînd-o într-un „pat al lui Procust” pe care întindem sau tăiem ceea ce iese din tipare, vezi mîncatul cu mîna oriental versus furculița europeană. La această dimensiune spațială se adaugă cea temporală – cei șapte ani ai mei nu seamănă cu ai tăi sau ai lor pentru că sîntem din generații diferite și valorizăm lucruri diferite. Un boomer putea să stea la masă cu bunicii, părinții și copiii lui de generație X, fără disconfort sau supărări majore. Mama mea boomer și nepoții săi Alpha au azi nevoie de medierea unui millennial răbdător ca sora mea.

Manierele la masă sînt comportamente însușite relativ rapid de copii, dar există și un alt transfer de cunoaștere, cu efecte tîrzii și de lungă durată; la acestea face referire titlul meu, împrumutat de la Margaret Visser – socializarea primară modelează comportamentul alimentar al viitorului adult. Comensalitatea este definitorie pentru ideea de familie, în Grecia antică oikos/familia erau aceia care se hrăneau împreună. La masă copilul vede și își însușește nu doar reguli ce ușurează interacțiunile sociale, ci și atitudinile părinților față de mîncare, preferințele și obiceiurile lor alimentare. Ce și cum se vorbește (sau nu) despre mîncare este strîns legat de ideologii și practici cu tradiție într-un grup și devine sursă de cunoaștere pentru copil; parte din conversație sau nu, el învață oricum, prin observare și ascultare. Copilul înțelege că mîncarea este combustibil și se mănîncă pe repede-înainte, fără atenție la gust sau poveste. Dar poate învăța și că mîncarea este magie și disciplină în orele petrecute lîngă bunica, așternînd plăpumioare de aluat din care împletesc împreună minuni dulci. Și aspectul social al mîncării – interacțiune, reguli, apartenență – se învață tot acasă la masa de duminică, la fel ca și primirea oaspeților sau ieșitul la restaurant.

Familia este cea care îl introduce pe copil în universul alimentar, dar și cea care îi limitează accesul, refuzîndu-i întîlnirea cu ceea ce membrii ei adulți nu agreează – eu am crescut într-o familie în care nu se mănîncă rață, vită sau oaie. Părinții sînt modele pentru copii – Sonia, 10 ani, se uită la tatăl ei pentru a-i vedea reacția înainte ca ea să guste din mîncare; sigur că există și alte surse de informare – Andrei, 2 ani, mănîncă mazăre pentru că așa face JJ din desenele animate Cocomelon.

Prin achiziția, prepararea și distribuția mîncării, copilul descoperă rolul de gen, ierarhiile intergeneraționale, morala și dreptatea – cine, cînd, ce și cît mănîncă. Implicarea în activitățile legate de hrana familiei îi crește gradul de favorabilitate și familiaritate față de alimente și îl învață să facă alegeri corecte, evaluînd eticheta, aspectul, prețul etc. Sasha, 5 ani, se urcă pe un scăunel și gătește alături de mama sa; el are un rol în ierarhie și mai multă încredere în sine.

Există multe strategii parentale: restricții alimentare și tabuuri (ineficiente în modelarea obiceiurilor alimentare ulterioare); negocieri, recompense, mită (pun presiune contraproductivă), reguli și argumente (succes pe termen lung). Ne concentrăm atît de mult pe mîncare ca simbol al grijii încît uităm că este simultan și unul al controlului – hrana poate fi folosită ca amenințare și armă, iar în astfel de situații masa devine teatru de război, zonă de conflict. Lipsa unei atmosfere plăcute la masă privează copilul de sentimentul de armonie, dragoste și siguranță și face loc asocierii mîncării cu emoții negative; boli ca anorexia și mîncatul compulsiv pot rezulta din prea multă grijă. Controlînd porțiile, timpul și emoția asociată contextului social în care are loc masa, părinții sînt artizanii politicilor mesei, stabilind cadrul și detaliile consumului alimentar, implementînd reguli și sancționînd orice le dispută autoritatea. Pedagogie – spunea Erasmus că oamenii se fac, nu se nasc. Posibil, dar nu voi uita vreodată disconfortul produs de gemenii de 2 ani ce mîncau friptură de vită cu cuțit și furculiță sub privirea mîndrului tată, militar de carieră. Pentru că nu știm mereu de unde vine celălalt și cum i-au fost cei șapte ani de acasă închei cu titlul unui film, o întrebare ce invită la introspecție și deschidere față de bogăția pe care o aduce diversitatea: Guess who’s coming to dinner?

Adriana Sohodoleanu este doctor în sociologie și gastronom. A publicat cartea Ce e nou în Noua Bucătărie Românească la Editura GastroArt, în 2023.