Farmacist neîmplinit și fotograf ratat, autor de invenții (între altele, descoperirea cafelei solubile cu mult înainte ca Nestlé să lanseze produsul nescafé), băutor de absint (asemenea lui Rimbaud și altor scriitori din epocă) și cofondator al Clubului Hidropaților (cei alergici la apă), Alphonse Allais (1854-1905) a rămas în literatura franceză ca autor de schițe și povestiri umoristice, cele mai multe apărute în revistele Le Chat Noir și Le Journal, dar și de holorime, tehnică de versificație în care va excela la noi Șerban Foarță. Maestru al umorului negru, scriitorul francez datorează mult precursorilor englezi ai genului, fiind la rîndul său precursor al dadaismului și al literaturii absurdului, apreciat de Alfred Jarry, André Breton și Samuel Beckett. O antologie din proza lui Allais, în traducerea lui Marcel Aderca, a fost publicată în 1971, la Editura Minerva, în colecția BPT, cu titlul Să fim sobri! Lectură de vacanță, dar nu doar divertisment, ci și îndemn la reflecție, cartea poate fi găsită în anticariatele online.
„O ciudată problemă de drept penal“, povestire-foileton, în patru fragmente, este o satiră cu ținte multiple, de la patriotismul țanțoș al demagogilor care, după războiul franco-prusac, au întreținut ostilitatea dintre foștii și viitorii beligeranți pînă la retorica bombastică, silogismele șchioape și efectele melodramatice din pledoariile cu care avocații impresionau judecătorii și storceau lacrimile publicului din pretoriile instanțelor. Umorul începe cu numele eroului povestirii: „Gustave-Henri-Julien Baldaquin de Grandpieu, unul din cei mai frumoși alexandrini cu care se poate mîndri poezia unei țări mari ca a noastră”. Fraza evocă pretenția autoironică a lui Allais de a fi creat un tip nou de versuri alexandrine, în care rimele sînt nu la sfîrșitul, ci la începutul versurilor.
Holtei și misogin pînă la 45 de ani, baronul Baldaquin de Grandpieu se îndrăgostește „de-o puștoaică bavareză, de altfel încîntătoare, institutoare-guvernantă într-un castel învecinat cu-al său”, hotărît s-o urmeze pînă la capătul pămîntului, declarație comentată de autor într-o paranteză înțepătoare: „(Ciudat mijloc de a-ți demonstra înflăcărarea: s-o pornești într-o asemenea și încă într-o atît de inutilă călătorie)”. Noroc că tînăra institutoare a plecat doar la Nisa, împreună cu copiii pe care îi avea în grijă.
După ce și-a cumpărat bilet cu loc rezervat pentru trenul de Nisa, baronul i-a spus vizitiului să ducă bagajul cu trăsura la gara Dijon, apoi, profitînd de vremea frumoasă, a plecat pe jos spre gară, trecînd printr-o pădure, nu înainte însă de a refuza oferta grădinarului Valentin de a-l însoți, pentru că, a crezut baronul, „nu ucide nimeni un om pentru trei mii de franci, cît am la mine”. Grădinarul a avut altă părere. Inflamarea glandei patriotice i-a dat curajul să fugă în pădure, unde și-a răpus stăpînul cu o „strașnică lovitură de cuțit..., drept în mijlocul spatelui”, împiedicînd astfel pactizarea cu inamicul, recte bavareza, care ar fi profitat de averea baronului. Prins cu cei trei mii de franci, cu ceasul și bijuteriile acestuia, Valentin a fost arestat și dus în fața curții cu juri. Dar surpriză! Curtea cu juri l-a achitat pe grădinar. Cum așa? Ei bine, pledoaria maestrului Letocquard a îndemnat juriul să pronunțe această soluție.
Mai întîi, fire vînjoasă, baronul (al cărui nume în vers alexandrin a fost recitat cu patos de avocat, în mod repetat, în pledoarie) a supraviețuit. Apoi probele au confirmat că lovitura de cuțit, aplicată de grădinar cu clara intenție de a ucide, i-a salvat viața baronului. Fără acea lovitură de cuțit, Gustave-Henri-Julien Baldaquin de Grandpieu ar fi ajuns la gară, s-ar fi urcat în vagonul unde își rezervase loc și... n-ar mai fi scăpat cu viață. După nici o jumătate de oră de la plecarea din gara Dijon, trenul s-a tamponat cu un marfar. Vagonul unde s-ar fi aflat baronul „a fost sfărîmat și toți călătorii din el făcuți terci”.
Maestrul Letocquard și-a încheiat pledoaria apoteotic: „Ah! domnule președinte, ah! onorată Curte, ah! domnilor jurați, nu mila vin să v-o cer, nici măcar dreptatea, ci un uriaș elan de recunoștință față de acuzatul Valentin, pe care o tainică presimțire l-a făcut să întîrzie fatala călătorie a stăpînului său și care atît de departe a mers cu devotamentul, încît n-a șovăit să folosească cele mai aspre mijloace spre a-ți atinge țelul”. Și cînd, cu un ultim tertip retoric, maestrul a evocat „două femei care plîng, așteptînd verdictul”, logodnica și mama acuzatului, efectul a fost total. „Curtea cu juri din Dijon era o adevărată băltoacă, într-atît de îmbelșugate erau lacrimile celor prezenți.
Președintele, magistrații, jurații, acuzatul, publicul, printre care domnii Richard, proprietarii Biscuiților Pernot, jandarmii, toată lumea plîngea.
Cel mai frumos însă a fost atunci cînd domnul baron Gustave-Henri-Julien Baldaquin de Grandpieu s-a sculat în mare grabă și s-a repezit să-l strîngă la piept pe minunatul său Valentin, eroicul său salvator”.
După lectura acestei povestiri, un jurist ar putea întreba dacă intersectarea a două lanțuri cauzale autonome poate înlătura vinovăția pentru săvîrșirea unei infracțiuni. Încercarea de a răspunde la această întrebare în termeni juridici ar fi dovada unei flagrante lipse de umor. Fără a mai menționa că vinovăția și cauzalitatea sînt probleme în fața cărora juriștii se poticnesc, pentru că forța cognitivă a termenilor juridici se estompează în absența unor incursiuni serioase în teritorii conexe, unde se întîlnesc etica și psihologia, filosofia și fizica.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.
.jpg)
