Vocabularul de specialitate al jocurilor de cărți nu are întotdeauna atestări timpurii în dicționare, pentru că circulația sa este mai ales orală, iar domeniul le poate părea marginal lexicografilor (mai ales dacă se întîmplă ca aceștia să nu practice jocurile respective). Jucătorii pasionați au fost însă – și sînt încă – destul de mulți, astfel că mulți termeni din această zonă pătrund în limbajul colocvial, adesea cu sensuri figurate.
Verbul a decarta, de exemplu, are o prezență firavă în dicționarele noastre generale. A fost înregistrat de abia în ultimele decenii, în dicționarul-tezaur al Academiei – Dicționarul limbii române (DLR, Litera D, 2006) –, în Dicționarul explicativ ilustrat (DEXI, 2007) și în ediția a doua a Dicționarului explicativ al limbii române (DEX, 2009). În DEX, definiția e „(La unele jocuri) A elimina din mînă una sau mai multe cărți de care jucătorul nu are nevoie, pentru a primi altele mai potrivite și a face o formație cîștigătoare”. Atestarea cea mai veche pe care am găsit-o pînă acum este din revista Veselia, din 14.11.1941, unde cuvîntul apare într-o poezie umoristică, „Scrisoarea de dragoste a unui cartofor“, semnată Victor O. Gueritée. Contextul este unul figurat, dar acumularea de termeni din domeniul jocului (a pasa, a fila, cărți) confirmă implicit circulația termenului cu sensul propriu: „Iubito, vreau să ştii că-n aste rînduri / Nici nu pasez, nici nu mă uit în cărţi, / De data asta decartez doar gînduri / Ce n-au mai fost filate-n alte părţi”. Cuvîntul reapare din cînd în cînd, cu sensul său propriu, în literatură, de exemplu într-un roman polițist, în relatarea unui joc de poker – „A riscat o avere, știu ce spun, o avere, avînd în mînă un as și un șeptar de pică! A decartat și-a cerut trei cărți... Trăgea, vezi doamne, la culoare!” (Rodica Ojog-Brașoveanu, Apel din necunoscut, 1985) – și mult mai frecvent în diferite culegeri care descriu jocuri: „Cînd îi vine rîndul la joc, fiecare jucător ia din stoc două cărți şi decartează una la talon” (Canasta, în Corneliu Alexandru, Ghidul jucătorului, 1992).
Etimologia cuvîntului nu este definitiv stabilită: în DEX se face doar trimitere la carte, ceea ce ar implica o derivare pe teren românesc. DLR indică verbul englezesc discard, sugerînd o posibilă preluare prin calc; ipoteza este destul de plauzibilă, știut fiind că în terminologia jocurilor de cărți (de exemplu, de poker sau bridge) există mulți termeni de origine engleză, preluați direct sau prin intermediar francez. E posibil ca forma să fie și o adaptare a cuvîntului francez écarter, folosit, în sinonimie parțială cu défausser, pentru a denumi actul de eliminare a cărților de joc indezirabile; în acest caz, cuvîntul francez a primit un adaos inițial care îl apropie de derivatele cu prefixul des- sau de-, pentru a exprima mai puternic ideea de înlăturare, detașare, desprindere, descotorosire. Această soluție e sugerată și de explicația din DEXI, unde se arată că sursa cuvîntului ar fi de- + ecarta (verbul ecarta fiind o adaptare, extrem de rar folosită, a fr. écarter).
Cuvîntul a dezvoltat și accepții figurate. În Dicționarul de argou al limbii române al lui George Volceanov (2007) este înregistrat sensul „a vomita, a vărsa”; preluat, ba chiar plasat în mod ciudat ca prim sens, în DEXI. Sensul stabil, cu care cuvîntul circulă tot mai frecvent în ultimii ani, este însă altul: „a da bani” (cu diferite nuanțe contextuale: „a plăti”, „a cheltui”, „a mitui” etc.). Metafora – analogia dintre cărțile „aruncate” și banii de care cineva se dispensează – este cît se poate de transparentă. Sensul a fost atestat după 1989 în scrieri literare sau memorialistice care ilustrează limbajul mediului interlop („am auzit că vrea să decarteze două sute de lei” (Ioan Chertiție, Confesiunile unui gardian, 1991); în presă („cumpărătorul a decartat pe ea 110 000 dolari” (Timișoara, 18.11.1992) și chiar în manele: „La mine decartează tîrtanii. / Chiar și toți barosanii. / La mine se strîng gologanii” („Banii mei“, genius.com). Este deci de presupus că metafora a apărut în medii argotizante, bine familiarizate cu pokerul și cu risipirea banilor.
Acum, termenul nu mai pare marcat de proveniența sa argotică, fiind folosit fără rezerve în presă, ca simplu colocvialism: „Primăria Cluj-Napoca decartează peste 1,5 milioane lei ca să taie copacii din oraș” (gazetadecluj.ro); „La Medicină s-a scumpit din nou taxa, aşa că, pe un an, viitorii medici decartează cam 5.000 de euro” (ebihoreanul.ro); „Am ajuns de o zi și deja am decartat 650 lei: șezlong 50 lei bucata, bere pe plajă 12-15 lei, limonada 20” (adevarul.ro).
Cuvîntul apare și în alte contexte figurate, cu sensul mai general „a îndepărta”; de exemplu în încercarea (cam forțată) de a crea un joc de cuvinte în traducerea titlului francez al unei cărți – Marie Robert, Descartes pour les jours de doute. Titlul românesc – Decartează îndoielile cu Descartes – înlocuiește, cu ajutorului verbului a decarta, calamburul din original (des cartes – Descartes).
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
.jpg)
