Operînd asupra cadrului natural, actul arhitectonic reprezintă, în sine, o delimitare fermă de acesta. Construirea înseamnă folosirea resurselor prin reconfigurare în alcătuiri care nu existaseră înainte. Grămezi de var, piatră fin măcinată și nisip devin mortar, iar pămîntul presat în matrițe se transformă, prin ardere, în cărămizi. Mai departe, acestea sînt așezate cu grijă în arce și bolți, menite să adăpostească oamenii. Copacii sînt tăiați, iar trunchiurile sînt aliniate sub fierăstrău în grinzi și scînduri ce susțin pereți și acoperișuri. Arhitectura înseamnă, cel mai adesea, o reorganizare a materiei în moduri creative, iar complexitatea ei dă seama de geniul omenesc. Desigur că și animalele construiesc cuiburi, vizuini, faguri, stupi și mușuroaie, ba chiar și construcții mai elaborate. Cu toate acestea, nu se poate observa la ele ideea de progres, de optimizare ori de inovare la nivelul acestor structuri, cel puțin nu în scurtul interval observabil pe care l-a avut omul la dispoziție de la începutul istoriei și pînă în prezent. Lumea animală este, încă, un domeniu plin de mister, iar noi descoperiri au darul de a rescrie pasaje ale istoriei naturale.
Însă arhitectura oamenilor nu se reduce doar la construcții. Clădirile se adună în sate și orașe, iar nivelul de complexitate al așezărilor denotă preocuparea pentru învestirea spațiului cu semnificație. Actul de întemeiere al unui oraș sugerează, din cele mai vechi timpuri, o separare de ținutul neorganizat, de pădurea tenebroasă, de primejdii și invazii. Zidurile cetății ofereau protecție, iar, în interiorul lor, orașul era un „imago mundi”, o reflectare umană a ordinii creației divine. Avînd o suprafață finită, spațiul orașelor trebuia drămuit cu multă înțelepciune, iar prezența grădinilor era rezervată familiilor celor mai înstărite ori capetelor încoronate. Cu toate acestea, dimensiunea lor era, în cel mai bun caz, modestă, iar grădini ample au putut fi realizate numai prin amplasarea noilor palate în exteriorul perimetrelor urbane (palatul Pitti din Florența, palatul Schönbrunn din Viena), ori prin recuperarea spațiilor fortificațiilor devenite inutile (Paris, Viena). Apărut în Renaștere, programul parcurilor publice devine unul important, care asanează orașele sufocate ale revoluției industriale, iar populația se bucură de peluzele înverzite și aerul curat.
Grădinile suspendate ale Semiramidei, grădinile Generalife ori grădinile suspendate ale palatului ducilor de Mantova, parcurile urbane, în general, înseamnă resurse, bogăție și confort. Natura îmblînzită a orașelor vorbește despre puterea financiară a locuitorilor care își permit acest lux. Întreținerea unui hectar de parc reprezintă o cheltuială majoră pentru bugetul unei primării, dar costul deținerii unui parc este mult mai mic decît cele ce apar pentru populație în absența lui. În plus, parcurile reprezintă o resursă spațială a orașelor unde vizitatorii pot urca desculți un deal, pot atinge un luciu de apă, pot avea senzații necesare confortului psihic. Însă, recent, o nouă tendință se impune hotărît în peisagistica europeană, și anume înlocuirea peluzelor toaletate cu plantații dense de floră înaltă, semi-sălbatică, în vederea creșterii aportului de oxigen. Combinate cu canale de irigații, aceste zone vaste plantate devin habitate naturale pentru felurite specii sălbatice de animale mici, de la insecte la rozătoare și păsări, iar copiii au ocazia să observe în oraș puțină sălbăticie.
Ce nu știu ei este că această sălbăticie este aceeași care îi devora pe înaintașii lor atunci cînd se rătăceau prin smîrcuri, pierzînd drumul spre oraș. Niciodată sălbăticia nu a făcut casă bună cu orașul. De fapt, orașul reprezintă capacitatea omului de a „fura” spațiu sălbăticiei și de a crea un habitat propice pentru sine, care îi asigură protecția. Căci lizierele, stufărișurile, rugii și desișurile sînt greu de penetrat, ele fiind, de-a lungul secolelor, loc de refugiu pentru tîlhari, haiduci ori populația fugită din calea invadatorilor. Acum, stufărișurile urbane devin impenetrabile pentru vizitatori, accesul fiind adesea limitat cu lanțuri sau funii, mai ales din cauza pericolului de a rătăci un copil în astfel de zone greu accesibile. S-a cîștigat oxigen, dar s-au pierdut hectare întregi de oraș care ar fi putut fi străbătute, la pas, de vizitatori. Relația cu natura ar fi putut fi directă, tactilă, experimentală, și nu doar vizual-contemplativă. Ideea de a amesteca urbea cu mediul natural este axiologic greșită, de vreme ce orașul este exact un decupaj, o extracție a unui areal care, prin modelare, devine antropic. Înțelegerea corectă a tipului de relație dintre orașe și natura care le însuflețește va feri locuitorii de excesele lipsite de logică ale unor grădini verticale, zgîrie-nori „verzi”, desișuri și frunzișuri atent toaletate. Ne-am putea întoarce, totuși, la copaci plantați la sol și nu în balcoane, cîtă vreme aceștia ne furnizează umbră, lăsîndu-ne, cu generozitate, să ne plimbăm printre ei, indiferenți la extrasele de cont ale fiecăruia?
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
