Spectacolul uman din jurul coșciugului lui Ion Iliescu a fost sinistru: un festival al urii, de o parte, și al ipocriziei, de cealaltă parte. Pentru mine, concluzia este că, de fapt, la sfîrșitul vieții sale, poate că în afara unui mic grup de apropiați, nimeni nu-l mai respecta pe Ion Iliescu. Nici chiar pesediștii, cei care mimează o vexațiune de onoare cînd zărghiții useriști s-au apucat să țopăie protestatar în jurul gropii nonagenarului. Adevărul este că pesediștii l-au ignorat complet pe Ion Iliescu în ultimele decenii. Defunctul era încă la Cotroceni cînd partidul, sub Adrian Năstase, a început să se îndepărteze de el, ba chiar să-i arate, pe tăcute, ostilitate. Pesediștii de frunte și lacheii lor din cercul proxim dăduseră de costumele Armani, de ceasurile scumpe, de Monaco și de avioanele private, degustînd fructele primelor „învîrteli”. Bătrînul comunist, care dejuna la sufertaș ce îi punea soția de dimineață, era deja enervant cu apelurile lui la decență și cu solidaritatea lui cu sărăcimea. Sigur că îi vedea și nu le făcea mai nimic – asta urma să i se reproșeze. Dar, nu după mult timp, nici nu prea mai avea ce să le facă: ei înșiși deveniseră statul. În final, ca o supremă umilință, pesediștii l-au trimis acasă cu un șut în dos alegîndu-l pe Geoană. Hilar, desigur. Era semn că PSD nu doar se dedulcise la șpăgi și viață bună alegînd un lider coruptibil în toate sensurile, ci se și prostise. Ion Iliescu era, politicește, un mediocru, desigur, dar Geoană era un prostănac evident. Atunci, camarila PSD a ales drumul pentru întregul partid socialist: prostănac să fie, dar să fie „uns”, ca noi. Înlăturat astfel, Iliescu a intrat în uitare. Au trecut 20 de ani de atunci. Brusc, acum pesedimea îl jelește de zici că le-a dispărut busola, că s-a dus înțeleptul din munte de la care luau lumină în fiecare dimineață. Jalnică ipocrizie!
În ceea ce mă privește, nu-l urăsc, dar nici nu-l respect pe Ion Iliescu. Mărturisesc chiar că am fost surprins să văd cîtă intensitate emoțională a stîrnit decesul lui. Am urmărit dezlănțuirile din social media, dar și din celelalte media care devin tot mai sociale, și în același timp constatam cît de puțin interes îmi stîrnește tema. Îl simt pe Ion Iliescu la mare distanță de mine, iar moștenirea lui politică mi se pare complet lipsită de relevanță astăzi. Ei, aici mă deosebesc de mulți compatrioți. Există ideea că toate neîmplinirile pe care le trăim azi, în 2025, i se pot reproșa lui, pe un lanț de cauzalitate istorică ce pare multora limpede. Mie, nu. Se spune așa: Justiția nu funcționează, se fură de se stinge, Serviciile fac ce vor în stil securist, sîntem ultimii în Europa etc., și toate astea ni se trag de la Ion Iliescu. Ehe, se mai zice, dacă nu transforma Frontul în partid, dacă nu candida, dacă nu cîștiga el în 1992, dacă se adopta Punctul 8 de la Timișoara, alta era situația. Sigur, istoria contrafactuală e tentantă, mai ales pentru un popor bovaric precum sîntem noi. Dar eu nu cred că dacă Ion Rațiu, de pildă, cîștiga alegerile în 1992, dacă nu aveau voie să candideze vreme de 30 de ani securiștii și comuniștii, dacă făceam o lustrație ca la carte, dacă retrocedam într-un an toate proprietățile și, în fine, dacă se întîmpla tot ce se spune că nu s-a întîmplat din cauza lui Ion Iliescu, noi am fi fost astăzi mai cinstiți, mai muncitori și mai responsabili, Justiția ar fi mers la standard european, economia noastră ar fi fost la nivelul mediei europene, funcționarii noștri ar fi fost incoruptibili și ar fi servit cetățeanul. Dar, admit, și eu speculez acum, așa cum speculează, în fond, și marea masă de români care îl urăsc.
Ion Iliescu nu mi se pare un om politic de la care un tînăr aspirant în politică ar avea ceva de învățat. Părerea mea este că Ion Iliescu a fost un om politic slab, fără viziune și fără curaj. De aceea, nici nu cred că a controlat vreodată procesele istorico-politice care au avut loc în timpul președinției sale – 1990-1996 și 2000-2004. Cred că, mai degrabă, a reacționat la un tumult istoric și a reacționat prost, inadecvat, conform formației lui de activist comunist cu viziuni specifice ceaușismului anilor ’70. Cu alte cuvinte, nu a fost un lider, a fost un aparatcik. Pînă la finalul anilor ’90, Iliescu nu a înțeles că trend-ul istoric deopotrivă necesar și posibil al României era spre Vest. A înțeles tîrziu și s-a conformat, cel mai probabil nu din toată inima. Ion Iliescu nu a creat istorie. Din 1990 pînă la începutul anilor 2000, în România, istoria s-a creat singură, haotic, incert, fără controlul vreunei viziuni, fără vreun ghidaj ocult sau vizibil. Cam din 2002-2003 s-a impus clar o viziune conducătoare, care a putut fi greșită sau corectă, dar nu a mai fost haos și întîmplare în destinul nostru național. În ceea ce-l privește pe Ion Iliescu, singurul lucru pe care a dovedit că-l putea face a fost acela de a împiedica/îngreuna anumite dezvoltări istorice firești. Astfel, tot ceea i-aș putea reproșa este că, uneori, a împiedicat să se întîmple ceva pozitiv și tot ce i-aș putea elogia este că, alteori, nu a împiedicat ceva ce s-a dezvoltat pozitiv de la sine.
Totodată, este de spus limpede că Ion Iliescu poartă întreaga responsabilitate pentru mineriada din 1990. Atunci, speriat nu știu de ce, a reacționat ca un aparatcik ciudos ordonînd o represiune inutilă și, prin efectele ei socio-politice, devastatoare. Nu e nici o îndoială că ceea ce a făcut atunci Ion Iliescu este o infracțiune gravă. Și dacă pot accepta că, pînă în 2006, a fost greu să îl vedem tras la răspundere pentru că avea puterea, nu pot accepta că în ultimii 20 de ani nu a putut fi tras la răspundere pentru că avusese puterea mai înainte. E ridicol. Eșecul Justiției noastre în ceea ce-l privește pe Ion Iliescu nu are legătură cu el, ci direct cu cei care au avut în mînă și au bălmăjit dosarul mineriadei.
În orice caz, la finalul disputelor naționale de peste coșciugul lui Ion Iliescu, eu mi-am pus o singură întrebare: cît timp vom mai da vina pe Ion Iliescu pentru eșecurile noastre prezente? Au trecut, totuși, 35 de ani de la Revoluție și 20 de ani de cînd Iliescu a ieșit la pensie. De-acum încep să curgă și anii de cînd a murit. Cît vom mai justifica neputințele și ticăloșiile noastre prin neputințele și ticăloșiile lui?
P.S. Un om la a cărui părere țin foarte mult m-a întrebat zilele trecute la telefon: „Măi, Sever, aș vrea să înțeleg și eu ceva: de unde au apărut atîția anticomuniști feroce în această țară? Pînă în 1990, noi nu prea aveam anticomuniști. Oameni supărați pe Ceaușescu, desigur, erau. Mulți. Dar anticomuniști gata să-i muște de gît pe comuniști nu aveam. Acum, e plin. De unde au apărut ăștia?”. N-am știut ce să răspund...
.jpg)
