Unul dintre cei mai talentați fizicieni ai zilelor noastre se numește Carlo Rovelli. Talentat e nu doar la fizică, ci și la explicarea unor lucruri complicate și chiar la cercetarea istorică, un spirit universal demn de marii săi înaintaşi din Italia renascentistă. Am mai scris despre el și cărțile lui, iar într-un număr recent al Dilemei a apărut chiar un fragment dintr-o carte a sa. Între timp, am citit şi alte lucruri scrise de el şi am aflat că împreună cu un fost student al lui, pe nume Hal, a cercetat în mod serios ipoteza așa-numitelor găuri albe. Toată lumea, sau cel puțin lumea cît de cît școlită, știe deja de multă vreme cîte ceva despre găurile negre (pe care Stephen Hawking le cataloga în mod amuzant în două categorii – cu păr și fără păr), dar mai puțini sînt cei care au auzit și despre omoloagele lor albe.
Ei bine, teoria asta a fost verificată matematic, ecuațiile au fost scrise de Rovelli și Hal și totul pare plauzibil, chiar dacă nu există încă dovezi din observații sau experimente. Dar de la teoria relativității și ecuațiile lui Einstein care preziceau găurile negre și pînă la primele observații care le-au dovedit existența a trecut aproape un secol. Fenomenul găurilor albe poate decurge la rîndul lui din ecuațiile lui Einstein, dar numai pînă la un punct, după care trebuie adăugate și niște elemente cuantice.
Foarte pe scurt, teoria e că o gaură neagră se poate transforma, la un moment dat, într-o gaură albă. Adică ceea ce intră într-o gaură neagră pînă la urmă poate să și iasă. Big Bang-ul care ar fi creat întreg Universul nostru ar fi fost de fapt un fel de gaură albă. Lucrurile par logice și nu contrazic legile fizicii. Singura dificultate, după spusele lui Rovelli, e acel moment al transformării din interiorul profund al unei găuri negre, cînd ecuațiile lui Einstein nu mai sînt valabile și rezultă că timpul și spațiul ar dispărea sau chiar că „ricoșezi înapoi în timp”, după cum scrie Rovelli. El atrage însă atenția că lucrurile astea se întîmplă pentru un observator de departe, care nu intră în gaura neagră. Ce propune el în teoria și în cartea prin care o popularizează e intrarea (evident, imaginară) în gaura neagră, trecînd prin acel faimos „orizont” al ei, unde pare că totul, inclusiv fizica pe care o cunoaștem, se oprește. Și mai interesant, el face mereu analogii cu Divina Commedie a lui Dante, cu intrarea în Infern, cu trecerea prin Purgatoriu și ajungerea în Paradis, dînd citate din care mai-mai că-ți vine a crede că și Dante intuia ceva din chestiunile astea. Bineînțeles, Rovelli e cel căruia i se datorează toate aceste spectaculoase echivalențe, care dau călătoriei sale științifice și o neașteptată dimensiune umanistă. Cartea intitulată chiar așa, Găuri albe – înăuntrul orizontului, publicată la Editura Humanitas în 2024 (la un an după lansarea sa în Italia), beneficiază și de asistența, dacă o pot numi astfel, a două nume importante din știința și cultura noastră. Coordonatorul seriei, dar și redactorul cărții este dramaturgul și fizicianul Vlad Zografi, iar traducerea aparține matematicianului și profesorului Liviu Ornea.
Carlo Rovelli este un savant care pledează mereu pentru o mai strînsă legătură între cultura umanistă și cea științifică, în ideea că imaginația și creativitatea artiștilor nu trebuie separate net de cele ale savanților, ei putîndu-se inspira reciproc și contribui împreună la o mai bună cunoaștere pe toate planurile. Într-o altă carte a sa despre contribuția fundamentală pe care a avut-o Anaximandru (în secolul al VI-lea î.Hr.) la crearea științei și a mentalității științifice, Rovelli dovedește o capacitate extraordinară de a se implica și în cercetarea amănunțită a istoriei antice.
Revenind la povestea găurilor albe, e reconfortant să ți se demonstreze, fie și numai teoretic, că după negru poate veni alb, că după o grozăvie pe care oamenii de știință ne-au tot expus-o în ultima vreme, în care chiar lumina, spațiul și timpul sînt absorbite, urmează o transformare, un soi de eliberare. E ca un happy-end. Dar, spre sfîrșitul cărții, Rovelli explică și ceva despre timp (problema timpului fiind o mai veche preocupare a lui). O poveste care nu mai are un final fericit, ba chiar dimpotrivă. În viziunea lui, timpul este creat de succesiunea unor evenimente, iar acestea se petrec pentru că, inițial, a existat un dezechilibru în Univers, care tinde în permanență să se echilibreze. Autorul compară lucrurile cu două bazine de apă între care există un canal de legătură și o portiță. Într-unul din bazine, nivelul apei e mai ridicat. E un dezechilibru. Cînd se deschide portița, apa din bazinul cu nivelul mai ridicat se scurge spre celălalt, provocînd valuri și o eliberare de căldură. E un proces cu o anumită istorie a lui, care se desfășoară în diverse faze. Cînd însă nivelurile se echilibrează complet și apa se liniștește, nu mai există nimic care să dovedească ce s-a întîmplat anterior. Nu mai există mișcare, nu mai există istorie, nu mai există memorie, nu mai există timp. Dacă Universul chiar se îndreaptă implacabil către un asemenea neant și dacă să zicem că, într-un anume fel, îți pasă cumva de viitorul lui (bineînțeles, unul foarte foarte îndepărtat, la o scară cu mult supraumană), poate fi cam deprimant.
Pînă una-alta însă, poți să constați cît e de adevărat ce s-a scris în Washington Post despre autorul amintitei teorii, și anume că „nimeni nu scrie despre cosmos precum fizicianul teoretician Carlo Rovelli”.
.jpg)
