„Tolkien a reușit să ne facă să fim nostalgici după niște vremuri care nu au existat niciodată!” Cuvintele prietenului meu Victor, rostite seara, la flacăra unui foc de vară aprins în curtea casei sale, aduceau lumină peste întrebarea pe care o frămîntam în acea perioadă înlăuntrul meu.
Ce anume face scriitura lui J.R.R. Tolkien atît de specială? Mai cu seamă cea din Silmarillion. Pentru că îmi spuneam că nu este vorba despre Elfi, despre Valari, Maiari, Numenoreani sau despre alte personaje descrise acolo. Ci despre o stare. Iar acea stare era, într-adevăr, nostalgia. O nostalgie paradoxală, pentru că ea nu este întoarsă către un trecut emblematic, pentru care oftăm fiindcă l-am pierdut. Și nici nostalgia unui trecut proiectat peste așteptările legate de viitor. Ci o nostalgie care, dacă nu face posibilă promisiunea unei întoarceri sau a unei reîntrupări, ne poate face să trăim în interiorul nostru aspecte din acea realitate care nu a fost să fie. O nostalgie care, în locul unui suspin abulic, trezește o speranță înviorătoare. O nostalgie care devine, de fapt, teleologie – adică un discurs despre finalitate sau unul care întrupează simbolic scopul final, însuși sensul devenirii.
Or, ceea ce mă surprinde la Tolkien este că această particularitate a scriiturii sale este specifică celei mai înalte forme de rostire teologică din cadrul creștinismului. O rostire care este vorbire alegorică, imnică și simbolică cu Dumnezeul cel viu, și nu discurs despre dumnezeul „filosofilor și al savanților” (Blaise Pascal). Rostire care mărturisește trăirea prezenței lui Dumnezeu, și nu analizează anxios urmele lăsate de un zeu absent. Pentru mistici, isihaști, nebunii întru Hristos și toți cei arși de flacăra iubirii divine întîlnirea cu Dumnezeu nu înseamnă o întoarcere către o stare paradisiacă pierdută, ci o trăire în primul rînd lăuntrică a prezenței Împărăției lui Dumnezeu. Cum ziceam, o nostalgie paradoxală, un dor pentru o promisiune neîmplinită încă și care, pentru a putea fi atinsă, se oferă deja celor care o caută.
Cuvîntul „nostalgie” vine din latinescul nostalgia, care la rîndul său a fost format din grecesul nostos (întoarcere acasă) și algia (durere, jale, suferință). Ulterior apare folosit ca tînjire după trecut, după ceva ce s-a întîmplat sau a fost. Din cauza acestui sens al reîntoarcerii acasă, nostalgia își găsește foarte ușor locul în orice religie (lat. religare), în orice discurs care ne vorbește despre religio, adică, conform unei etimologii a lui Lactanțiu, despre re-ligare, relegarea, reconectarea dintre om și Dumnezeu.
Tema refacerii legăturii pierdute o presupune pe cea a pierderii prealabile a acestei legături, ca efect al decăderii omului. Textul biblic al Genezei este una dintre primele surse literare ale acestui motiv.
Un altul foarte important pentru cultura europeană este cel al poemului hesiodic Munci și zile, în care este descrisă o degradare generațională de la o vîrstă de aur, trecînd printr-o vîrstă de argint, una de bronz, pentru a ajunge la vîrsta de fier, a zilelor noastre, în care fericirea comuniunii cu zeii a fost pierdută. Timpul în care trăim, kronos, stă sub semnul acestei culpabile pierderi de către om a legăturii cu Dumnezeu. Măreția și puterea omului constau în această comuniune cu zeul, iar discursul nostalgic tînjește după restaurarea acestei puteri și măreții prin refacerea legăturii pierdute – singura cale de întoarcere la Vîrsta de Aur. Se poate spune că, pe această filieră greco-iudaică, nostalgia este prezentă de la începuturi în discursul religios.
Dar nostalgia reprezintă și o deturnare a discursului și atitudinii religioase. De fapt, ea nu țintește refacerea relației cu Dumnezeu, ci redobîndirea măreției pierdute a omului care se simțea împuternicit de Dumnezeu. Suspinul nostalgiei este despre putere, nu despre relație.
În mitologia antică, Kronos/Saturn este un zeu al puterii. El este zeul care a căutat să evite preluarea acesteia de către fiii și fiicele sale, înghițindu-i, consumîndu-i. El este zeul care generează și care, în același timp, anihilează. Este cel care scoate în afara sa, pentru ca mai apoi să își reducă progeniturile ab initio, într-un pîntece patern. Kronos este arhetipul regresiei nostalgice după o putere pe care o vede ca și pierdută prin însuși actul evolutiv al generării.
Din această perspectivă, nostalgia religiilor după o vîrstă paradisiacă, de aur, este o consecință a complexului puterii. Ea nu caută să ofere un prilej evolutiv. Ci este, mai degrabă, o cronologie a decăderii, un reflex regresiv, unul prin care credincioșii sînt cumințiți prin vinovăția de a fi pierdut legătura cu Zeul prin chiar actul nașterii lor. Iar acest tip de discurs este foarte prezent, de pildă, în pastorația ortodoxă din România. Acest tip de nostalgie saturniană, acest suspin după măreția/puterea pierdută, sau pe cale de a fi pierdută, se află la baza suveranismului afișat, încurajat și hrănit de prea mulți dintre reprezentanții Bisericii. Un discurs al puterii care a luat mințile unora dintre cei care aveau misiunea de a propovădui un discurs al iubirii.
Pentru că, în esența lui, discursul creștin nu are de-a face cu cronologia pierderii puterii și nici cu promisiunea redobîndirii unei măreții inițiale. El aduce vestea cea bună a Legămîntului celui nou, al noii re-legări, în care Dumnezeu se face om pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu. Dar sensul acestei reînnodări a relației dintre om și Dumnezeu nu este cel al restaurării vechii legături. Pentru că niciodată nu a fost vorba despre acest lucru.
Unii dintre Sfinții Părinții ai Bisericii din primele secole ale creștinismului subliniază faptul că, potrivit textului Genezei, omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu („Și Dumnezeu l-a făcut pe om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut”, Geneza 1.27), dar nu și după asemănarea Acestuia. Asemănarea reprezintă un scop de atins, obiect al dorinței (Sfîntul Maxim Mărturisitorul) de a fi asemenea lui Dumnezeu, cu care Adam și Eva sînt ispitiți, adică puși la încercare, în Grădina Raiului – „Nu veți muri de moarte, ci Dumnezeu știa că în ziua în care ați mînca din el, vi se vor deschide ochii și veți fi ca niște dumnezei”, Geneza 3.5).
La Sfîntul Grigorie de Nazians, la Evagrie Ponticul sau la Sfîntul Vasile cel Mare, „chipul”, în greacă eikon, reprezintă funcția omului de a-l conține pe Dumnezeu, de a-l reflecta. „Asemănarea” (homoíosis) a rămas de la început la nivel de intenție, de etern scop, de nesfîrșit teolos. Cel mai bine se vede acest lucru la Sfîntul Grigorie de Nyssa, în tratatul Despre Suflet și înviere, în care se arată că, Dumnezeu fiind indeterminat, de necuprins în esența lui, tinderea (epektasis) către El, dorul de Dumnezeu nu poate fi decît infinit. Ceea ce înseamnă că propriul religiei creștine este o nesfîrșită tindere evolutivă a omului către Dumnezeu.
Nu este vorba în nici un fel despre o promisă reîntoarcere la un moment de aur, aceasta fiind doar o promisiune instrumentalizată politic de cei care au fost seduși de complexul saturnian și suveranist al puterii. Discursul și atitudinea proprii creștinismului nu pot fi decît cele ale unei inversate nostalgii către o împlinire care ne cheamă nesfîrșit. Creștinul nu poate trăi decît într-un continuu moment oportun (kairos) în care relația cu Dumnezeul care este deja prezent se actualizează și se aprofundează.
Pentru mine, unul dintre cei care dă glas acestei atitudini este Părintele Nicolae Steinhardt. Jurnalul fericirii nu este doar mărturia unei convertiri sau a unei rezistențe față de regimul comunist, întruparea din acele vremuri a complexului saturnian al puterii. Ci este și vocea entuziastă (en theos), glasul fericit al celui care este deja în relație cu Dumnezeu și care ascultă neîncetat chemarea acestuia.
Într-una dintre dățile în care eram pe picior de plecare din Sfîntul Munte, luîndu-mi la revedere de la un Părinte care îmi este foarte drag, i-am spus că sper să revin cît mai repede. Mi-a răspuns, cu zîmbetul cald al unei duminici de om, spunîndu-mi: „Dacă va rîndui Maica Domnului!”. Țin minte că mai întîi am fost descumpănit, apoi ușor iritat. Eu suspinam nostalgic, deja, după schitul pe care încă nu îl lăsasem în urmă, iar Părintele, în loc să mă consoleze, vorbindu-mi despre o bine-înțeleasă reîntoarcere, mă lăsa în deschisul incertitudinii și al vieții.
Abia mai tîrziu am înțeles că ceea ce primisem era o mică pastilă cu funcție de antidot față de o nostalgie stagnantă sau regresantă. Ceea ce mi se transmitea era că Dumnezeu rînduiește lucrurile din viața noastră pentru a ne susține evoluția, nu pentru a satisface dorurile noastre regresive. Iar zîmbetul Părintelui era o mărturie a prezenței în adîncul inimii a Celui care cheamă și care se dă pe Sine fără de sfîrșit.
Andrei Găitănaru este psihoterapeut.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
