Nu sînt Horea

M-am dus la științe sociale ca să scap de materiile reale și pentru că știam că la sociale merg toate gagicile

În clasa a zecea am fost la dermatolog pentru a doua oară. Poate a treia, per total, am ceva pete pe piele care apar de la soare – și de la alune? –, cred, dar a doua pentru consultarea unei chelii ce își făcea apariția printre pletele mele frumoase. Dermatologul era tipa aia cu tatuaje care, printre multe produse anti-chelie de care nu m-am ținut, și pentru că erau scumpe, și pentru că în general nu mă țin de chestii, mi-a zis să mă tund. N-avea de unde să știe că nu mă țin de chestii, dar cred că a intuit. „Zero?” „Zero.” „Nu pot, gen, să mă tund puțin mai scurt?” „Trebuie să-ți intre produsul în scalp.” „Mhm… Și nu îl pot masa? Scalpul, adică? Fără să mă tund zero?” „Nu ar fi atît de eficient.”

Ăla a fost primul heartbreak de cînd intrasem la liceu. Nu primul în general, pentru că în general am simțit ce poți numi, foarte light, heartbreak după două fete. Și, mult mai important de atît, după o singură tipă de trei ori. Am simțit iubire și am transformat-o într-o adicție, în toți anii ăștia de liceu am vrut, ca un drogat autentic, să am un high mai puternic decît primul.

M-am dus la științe sociale ca să scap de materiile reale și pentru că știam că la sociale merg toate gagicile. Am purtat mască vreo doi ani, timp în care mi-am ascuns toate crizele acneice, am slăbit, m-am îngrășat iar (nu foarte tare, depinde pe cine întrebi) și am învățat să gătesc paste carbonara. În mod paradoxal, îmi place poezia. Am avut părul lung. Am învățat să dansez pe manele. Mi-am făcut prieteni. M-am îndepărtat de cîțiva. Am o figură masculină pozitivă în viața mea, antrenorul meu de la sală. Vreau să vă imaginați că eu cu antrenorul meu de la sală sîntem ca Rocky Balboa cu antrenorul său, Mickey. L-am văzut pe The Weeknd în concert și s-a uitat în direcția mea. Nu pot spune foarte multe despre adolescență fără să sune repetitiv și derivativ din tot ce au scris persoane mai adolescente decît mine. Și nu pot spune foarte multe despre iubire fără să sune la fel de penibil ca videoclipul ăla cu CTP în care vorbește despre sex sau despre orice dacă e să fim sinceri.

Nu am învățat nimic, by choice, și acum dau Bacul și apelez la aceeași metodă care mi-a venit mereu mănușă, nu fac nimic pentru foarte mult timp și apoi las stresul ultimelor ore de dinainte de deadline ca să fac ceva, motivat de stres. Asta fac și acum, mîine am simulare la filozofie și mi se pare că scriu niște cuvinte lipsite de mine. Pînă în momentul redactării acestui text nu am mai scris absolut nici un fel de proză umoristică, chestie pe care sînt sigur că se baza Adina Popescu cînd mi-a scris. Cînd m-a cunoscut eram un băiat supraponderal, extrem de vocal, cu părul încă destul de des, lipit de cap cu gel extra-strong de la Kaufland. Acum, că mă gîndesc, poate de aia nu mai am păr des.

Oricum, din acea mică malformație cinică am înflorit într-o malformație de 1,70 sau 1,69 (depinde pe cine întrebi) mai puțin cinică și care înțelege un pic mai bine femeile, cred?

Aș vrea să mint și să zic că nu am fost vreodată un mic jeg cu opinii dubioase despre chestii importante, dar am fost. Îmi place să cred că am crescut de atunci și că lui Horia ăla mic și simpatic (de dinainte de Horia dubios, la pubertate) i-ar plăcea de mine. Dacă nu pentru cum sînt, pentru că am două tatuaje. Lui Horia dubios la pubertate nu i-ar plăcea de mine. Nici mie de el, de-aia i-aș zice Horea. Mereu am urît să mi se zică Horea. Și după, l-aș bate și aș încerca să îl înec, nimic nu e mai rău decît un băiețel la pubertate. Aș sta învingător pe grămada de grăsime și de ură de sine și m-aș simți doar un pic prost, pentru că, pînă la urmă, o mică parte din el sînt eu.

Cred că cel mai mare mister al adolescenței mele a fost sexul opus. Go figure. Creierul meu de Bac mă face să vreau să îi zic „enigmă”, dar, dragi cititori, realizez că tot ce scriu sună de parcă nu am ajuns încă în liceu. Pînă și această mică tiradă nihilistă. Sexul feminin este și va fi mereu chemarea mea adevărată. Pentru unii e voluntariatul în țări nevoiașe, chirurgia, găsirea leacurilor pentru boli incurabile, dar nu și pentru mine.

Am lăcrimat puțin cînd mi-au tăiat părul. Cea mai mare crimă comisă în îndepărtarea coamei mele de armăsar a fost că am plătit 50 de lei pentru ceea ce a fost, în practică, o mutilare.

Și aici Horea ar spune ceva urît despre el.

Ar fi o oportunitate ratată să nu vorbesc mai mult despre iubire și, oricît aș vrea să îmi vărs aici toate traumele, voi scuti această publicație renumită de niște povești chiar bune. M-am îndrăgostit de filme. Foarte tare. Tot nu la fel de tare ca de persoana de care m-am îndrăgostit cel mai tare, dar să zicem pe un respectabil loc 3. Pe primul sînt eu. Sacrificarea lui Horea nu a fost degeaba, a fost necesară. Din cenușa lui am ieșit eu, un Phoenix veritabil. O să termin liceul în cîteva luni. Nu cred că liceul e culmea existenței mele și că o să mă văd în cîțiva ani ca pe tipii ăia răi din filme cu adolescenți care ajung în douăzeci de ani să aibă chelie și burtă. Le am deja. Am și două tatuaje.

 

Horia Petrean este elev în clasa a XII-a la Colegiul Național „Liviu Rebreanu”, Bistrița. Face parte din grupul Liternauții.

Share


Fantezii

Fantezii