Cînd vine vorba despre gradul şi modurile de implicare ale tinerilor ȋn procesele democratice din România, datele sînt puţine, iar tabloul complex şi deconcertant. Avem puţine certitudini, ȋnsă una dintre ele este că, ȋn comparaţie cu media UE şi SUA, tinerii se implică mai puţin ȋn viaţa democratică, iar, atunci cînd o fac, preferă moduri alternative (ȋn special cu o activitate ţintită ȋn social media), acţiuni punctuale şi activism de factură civică mai degrabă decît modurile tradiţionale, instituţionale de implicare ȋn viaţa democratică. Decalajul României faţă de alte ţări şi zone ale lumii nu e, poate, chiar surprinzător dacă ţinem cont că numeroase studii indică importanţa educaţiei democratice de calitate de la vîrste mici, un aspect la care, trebuie să spunem, nu excelăm.
În textul de faţă ȋmi propun să privesc ceva mai analitic palierele cauzale care duc la succesul sau eşecul unei educaţii civice şi democratice. Şi, pentru că sînt deja profesor vechi, nu ȋmpărtăşesc deloc optimismul pedagogic (naiv şi delicios, trebuie să admit) al celor care cred că, ȋn general, educarea oamenilor ȋntr-o anumită privinţă presupune exclusiv predarea de calitate ȋn şcoli a subiectului respectiv. Orice proces de educare, ȋn special cele care presupun modelarea unor atitudini şi comportamente complexe, implică numeroşi factori de niveluri diferite şi numeroase interacţiuni dintre care numai o parte stau efectiv ȋn puterea noastră. Să ȋncepem.
Primul este nivelul familial, iar analiza lui pleacă de la observaţia de bun-simţ că primele mari atitudini şi decupaje axiologice marcante pentru un copil au loc ȋn familie. Or, ȋn România, şansele să te naşti ȋntr-o familie educată, prosperă şi interesată să transmită activ valori şi practici democratice copiilor (factori care formează de obicei un cluster funcţional) sînt ȋncă ridicol de mici. Scriind, sînt perfect conştient că nici măcar familiile din mediile urbane prospere nu excelează ȋn transmiterea substanţială a constelaţiei de valori şi practici care alcătuiesc o minte democratică şi, cu siguranţă, şansele să ȋntîlnim o educaţie familială democratică ţintită scad cu cît ne ȋndepărtăm de centrele urbane educate (fenomen confirmat de studii pe care, din motive de ergonomie a textului, nu le pomenesc aici).
Nivelul societal se referă la cît de importantă este democraţia ȋn societate, acolo unde tinerii trăiesc. Răspunsul simplu e că nu este foarte importantă şi e suficient să privim cum se manifestă instituţiile administraţiei centrale şi locale pentru a şti că lucrurile stau exact aşa. Tinerii nu sînt ȋn general implicaţi ȋn procesele decizionale, performanţele lor sînt folosite mai degrabă propagandistic pentru a confirma şi exalta naraţiunile oficiale ale regimului politic.
Nivelul şcolar, cel care ar putea fi un game changer, e departe de a fi aşa ceva. În primul rînd, ȋn interiorul şcolilor nu există democraţie reală. Şi nu, nu mă refer la domnia bunului plac pe care o repudiază principial o parte ȋnsemnată a profesorimii, de regulă aceeaşi care suspină nostalgic după un trecut de aur, inventat ca orice ucronie. Mă refer la democraţia efectivă, respectuoasă faţă de reguli, dar şi de drepturile şi interesele tuturor părţilor implicate. Drepturile profesorilor, elevilor şi părinţilor sînt ȋn continuare neglijate dispreţuitor, nu există pe scară largă colaborare, respect reciproc şi dispoziţie spre dialog şi compromis, ingrediente fundamentale ale oricărei democraţii funcţionale. De asemenea, şcolile nu pot funcţiona de facto ca mici comunităţi democratice din pricina culturii autoritariste, descendente şi infailibiliste a statului român.
Nici cînd privim către ceea ce se ȋntîmplă ȋn sălile de clasă, lucrurile nu arată mai bine, acolo unde discrepanţa dintre filosofia educaţională declarată şi felul ȋn care facem efectiv şcoală este amuţitoare. Clasele ar putea fi efectiv microclimate democratice ȋn care elevii şi profesorii să fie ȋncurajaţi să practice respectul reciproc şi nu impunerea arogantă căreia i se răspunde cu o gherilă neobosită care oscilează de la indiferenţă dispreţuitoare la provocare insolentă din partea elevilor.
Dacă vorbim (şi trebuie să vorbim) despre felul ȋn care se face efectiv educaţie democratică, e regretabil să constatăm că nici la nivelul ciclului primar, dar mai ales la gimnaziu, nu regăsim un ȋnvătămînt care să aibă măcar şansa teoretică de a forma competenţele strînse sub umbrela competenţei-cheie europene numărul 6 (socială şi civică). Şcoala românească nu reuşeşte de decenii bune să formeze competenţe cu adevărat, ȋn special unele transversale cum sînt cele europene. Dacă vă ȋntrebaţi de ce, răspunsul e simplu. Pentru că acestea sînt mai degrabă interese declarative ale sistemului de educaţie, pe care examenele nu le testează (evaluarea naţională nu ȋşi propune să testeze competenţele civice şi democratice, de pildă), iar profesorii nu le formează efectiv ȋn sălile de clasă fie pentru că nu vor (nu sînt pentru examen), fie pentru că nu ştiu, fie pentru că nu asta e cererea reală a educabililor, familiilor lor şi organizaţiei şcolare. Cu alte cuvinte, şansele ca singura educaţie democratică pe care o va primi copilul dumneavoastră ȋn şcoală să fie una moartă, pur formală şi declarativă sînt uriaşe. La fel cum sînt şi şansele ca ea să fie predată de profesori care nu agreează şi nu ȋnţeleg ei ȋnşişi mecanismele şi filosofia din spatele unei democraţii veritabile.
În fine, nivelul cultural este cel care ȋndeobşte lipseşte din analizele populare sau ştiinţifice privind educaţia din România.
Lumea occidentală părăseşte, conform unor analize culturale ce debutează ȋncă din ultimele decenii ale secolului trecut, epistema modernă a cunoaşterii pentru a intra ȋntr-o epistemă a comunicării, imaginii şi spectacolului. Ideile, după cum spunea cineva, sînt tot mai mult pentru consum şi nu pentru reflecţie. Locul intelectualilor publici este preluat de influencer-i, reflecţia lentă, pe mai multe niveluri, ȋn profunzime, este ȋnlocuită de specularitatea tîmpă şi autoreferenţială a reţelelor, răbdarea şi atenţia specifice proceselor cognitive esenţiale sînt ȋnlocuite de excitaţia spontană, atenţia autoreflexivă este sfărîmată ȋn cioburi tot mai mici, mai irelevante. Dar poate cel mai important, faptul că străvechea alianţă dintre gîndire şi limbaj, care ţinea imaginarul ȋntr-o stare de subordonare epistemică şi ontologică, se desface la viteze mari ȋn fiecare zi. Limbajul (re)devine relaţional (cum spune profesorul Aurel Codoban de la Cluj, ale cărui scrieri despre era comunicării le recomand cu convingere), rolul lui e tot mai mult să convingă, să seducă, să susţină sau să atace ierarhii de putere şi mai puţin să ȋnmagazineze cunoaştere pe care să o transmită. Conceptul e ȋnlocuit de imagine (nu ȋntîmplător textul a dispărut deloc ȋncet, dar sigur din feed-urile reţelelor de socializare), iar entităţile abstracte ale gîndirii reflexive pierd zilnic meciul ȋn faţa instantaneelor corporale de orice fel. Realitatea redevine concretă, carnală, senzuală, instantanee. Moralizăm copiii ȋn sălile de clasă ȋncercînd vechile strategii educaţionale de ȋndoctrinare culturală, am vrea să prefere valorile perene tentaţiilor de Instagram, dar e totuşi cît se poate de adevărat că avem ȋn faţă generaţii care preferă adesea cîteva clipe de glorie efemeră ȋn reţea unor reuşite clasice la capătul unor eforturi ȋndelungi şi susţinute. Nu ȋn ultimul rînd, motivaţia pentru ȋnvăţare e ȋn colaps nu doar pentru că avem generaţii mai reticente la efort intelectual (ȋn fond, puţini sînt cei care s-au dat ȋn vînt după şcoală indiferent de epocă), ci – şi acesta e elementul cu adevărat inedit – pentru că nu mai trăim de facto ȋntr-o cultură a conceptului, ȋnvăţării şi formării. Într-adevăr, orice părinte ştie că meditaţiile nu sînt ȋn primul rînd pentru ȋnvăţare, ci pentru a suplini lipsa cronică de motivaţie a copiilor. Nu ȋn ultimul rînd, acest hedonism al instantaneului şade adesea pe ruinele memoriei colective. Îngerul istoriei priveşte ȋnapoi şi nu mai vede decît un deşert neinstagramabil.
Sigur, dezvoltările concrete ale acestor tendinţe sînt mult mai complexe decît ce am descris aici şi se desfăşoară ȋn ritmuri inegale. Reţelele de socializare compensează lipsa de reflecţie, dispersia şi colapsul atenţiei, precum şi inapetenţa pentru instituţiile şi procesele democraţiei clasice, cu mecanisme mai eficiente de identificare a unor cauze civice şi politice, cu modalităţi mai bune de organizare, promovare şi comunicare a unor mesaje politice şi cu un monism social mustind de diversitate care ar putea fi baza unei toleranţe sporite. După mai bine de două milenii de supremaţie, cultura livrescă, conceptuală şi raţionalistă e pe moarte, dar nu şi-a spus ȋncă ultimul cuvînt şi e de aşteptat ca ea să form(at)eze sufletele noastre ȋncă multă vreme. Dar cine crede că epoca comunicării, relaţiei, imaginii, vegheată şi făcută posibilă de Internet, AI şi mecanismele virtualului (imaginea care este lumea nu doar o ȋmbogăţeşte şi o explică, cum făcea vechea cultură a imaginii) se ȋnşală. Democraţia e ȋn suferinţă ȋn toată lumea vestică şi cine crede că e doar vechea suferinţă ciclică ce ne-a mai bîntuit şi ȋn anii ’30 ai secolului trecut se ȋnşală de asemenea. Primatul imaginii ȋn diplomaţia şi războaiele contemporane vine la pachet cu colapsul reflecţiei, etichetei şi limbajului formal şi nici aceasta nu e o ȋntîmplare. Ne place sau nu, epistema cunoaşterii, cea care a produs conceptul modern al democraţiei, a ajuns la capăt.
Dinaintea acestui tablou tulburător şi deconcertant, opţiunile instituţionale ale şcolii, peste tot ȋn lume, necesită viziune şi adesea chiar curajul de a merge ȋn răspărul unor irezistibili curenţi culturali de adîncime. Şcoala românească e departe de aşa ceva, cu veşnicele ei mici şuete provinciale despre numărul de note de 10 la examenele naţionale şi ciorăvăielile pentru numărul de ore din planurile-cadru. Mult mai realiste par opţiunile de educare civică ȋn interiorul familiilor. Şi ȋn acele săli de clasă unde profesorii ştiu că nu ne permitem generaţii care să nu iubească şi să nu apere democraţia.
Doru Căstăian este profesor de filosofie și științe socio-umane, publicist, traducător.
