Imaginați-vă că sînteți la dumneavoastră la serviciu: dacă sînteți avocat, lucrați cu clienți și judecători, dacă sînteți redactor, lucrați cu autori, graficieni și alți redactori, dacă sînteți medic, lucrați cu pacienți și alți colegi, dacă sînteți programator, lucrați cu clienți și colegi de echipă: înțelegeți ideea.
Și acum închipuiți-vă cum cei cu care lucrați și de care depinde calitatea muncii dumneavoastră, după care veți fi evaluat la final de lună sau de an, nu au absolut nici un chef să facă ce au de făcut. Stau pe telefoane și se joacă sau vorbesc cu colegii la cafea. Mă rog, nici la medici situația nu e prea fericită, dar în cazul domniilor-lor, pacientul poate semna că refuză tratamentul sau că se externează din spital. Ei bine, profesorii nu au această ultimă linie de apărare. Ei se duc zilnic în fața unor puști care de prin clasa a șasea încolo vin la școală ca să se „distreze” – am citat din foștii mei elevi, de acum vreo douăzeci de ani –, pe care trebuie să-i cointereseze (uneori, misiune imposibilă), să-i instruiască și să-i educe.
După care vin vocile din societate și exclamă: „Să evaluăm profesorii după performanță! Din cauza lor e plin de analfabeți!”. Doar parțial adevărat. Nu am să spun că nu e nici o responsabilitate la profesori: este. Dar nu putem lăsa, ca societate, tot greul pe umerii lor. Pe noi, cei care am ajuns să facem școală și să avem meserii care se bazează pe carte, părinții ne-au sprijinit, ne-au verificat zilnic temele, nouă ne-au cumpărat cărți, caiete, ne-au încurajat să învățăm. La școală, învățătorii și profesorii ne-au dus la bibliotecă, unde am primit cărți potrivite vîrstei noastre, așa cum erau ele, în anii ’80. Chiar și prin case de muncitori se vedeau rafturi cu cărți. Le mai oferă societatea, școala și familiile copiilor de azi aceste forme de sprijin pentru învățare? Nu idealizez nicidecum societatea sau școala din ultima perioadă a comunismului. În nici un caz, aveau multe tare. Și meditațiile, ca și tocitul pentru examene, erau și atunci generalizate. Doar încerc să rememorez acele elemente concrete sau subiective care pe mine m-au ajutat să am succes școlar.
Ne plîngem adesea că tinerii și copiii de azi nu mai citesc. Cred că e un laitmotiv al discuțiilor despre educație. Dar noi, adulții, societatea, citim? Păi, nu prea. Numeri librăriile pe degetele de la o mînă în orice oraș care nu e Bucureștiul, iar în statisticile europene ieșim mereu ultimii la cărți citite pe cap de locuitor în UE. Ce exemplu le dăm celor tineri? Sau ne amintim că noi, la 15 ani, învățam din ce ni se predica și nu din ce vedeam că se întîmplă în jurul nostru?
Mai nou, avem o pasiune pentru gîndirea critică. Vom pune în curriculum o materie „gîndire critică” și gata, rezolvăm cu dezinformarea și războiul hibrid. Mă tem că nu prea e așa.
De cîțiva ani, de cînd scriu literatură pentru copii, intru în școli ca invitată și adesea merg însoțită de o donație de carte din partea Asociației De Basm, oferită fie de edituri – editurile Arthur și Panda ne-au fost mereu aproape –, fie de asociații ca ARCCA (cu mulțumiri lui Ciprian Măceșaru). Am fost în suficiente cît să știu că, în cele mai multe cazuri, bugetele de achiziție de carte ale bibliotecilor școlare sînt minime sau nu există deloc. Am dus cărți unor copii care nu văzuseră vreodată o bandă desenată, am dăruit altora prima lor carte personală, am văzut copii mîngîind personajele pe paginile cărților. Cărțile acelea noi și frumoase le plăceau, le plac copiilor, și este esențial ca ele să-i înconjoare de la cele mai mici vîrste. Or, biblioteca școlară (unde includem și biblioteca grădiniței) este cel mai apropiat instrument care îl poate face pe copil un cititor. Pentru că nimeni nu va începe să gîndească critic la 14 ani dacă nu a citit de mic, dacă nu a discutat despre întîmplări și personaje, și nici nu va gusta literatura dacă nu citește cursiv și fără eforturi. Iar această deprindere este una timpurie, care nu poate fi recuperată mai tîrziu.
Așa că dacă ar trebui să vin cu o soluție aproape magică de rezolvat mai multe probleme din învățămîntul românesc, aceasta ar fi: să repunem biblioteca școlară în locul ei fundamental și, prin asta, să repunem cartea în locul ei central în procesul educativ. De la cele mai mici vîrste, povești frumoase, citite în grădiniță și în școală, cărți împrumutate acasă și discutate în clasă, literare și nonliterare, clasice și noi-nouțe. Pentru că și noi, adulții, cînd mergem la librărie, căutăm ce-a apărut nou. (Și pentru că în țările vest-europene pe care vrem să le ajungem din urmă, biblioteca este strîns împletită cu procesul educativ de la orice vîrstă.)
Va rezolva asta tot? În nici un caz, nu situația economică precară a familiilor, pentru asta masa caldă în școli și școala după școală ar trebui generalizate, după părerea mea. Dar cred că ar tinde să rezolve ceva esențial: bucuria copiilor de a asculta o poveste bună, plăcerea lor de a fi la școală și printre alții, pentru ceva semnificativ pentru ei și instruirea temeinică în ceea ce privește înțelegerea a ceea ce citești și auzi.
Luminița Corneanu este autoare de literatură pentru copii și critic literar. A fost profesoară de limba și literatura română între 2000 și 2009.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
