Predau limba și literatura română și varii alte conținuturi culturale în învățămîntul preuniversitar din 1998. Ca profesor cu ceva experiență, deci, am prins destule evenimente importante în sistemul de educație de după 1990: examene, greve, miniștri, manuale, curricule, dosariade, evaluări etc. Am sperat că, pe măsura trecerii timpului, odată cu depășirea inerțiilor de tot felul, educația post-comunistă va fi scuturată de zgura ideologică, va fi tot mai profesionalizată și mai meritocratică, reformată din temelii, dacă e nevoie, și aliniată unor modele occidentale eficiente, care să fie rapid asimilate și adaptate realităților autohtone. Cu atît mai mult cu cît educația e responsabilă de dinamica socio-politică a României de-acum și a celei viitoare, adică un domeniu de acut „interes național”, ca să reiau un șablon. Educația dă seama de felul cum vor gîndi cetățenii de mîine, de cum vor lua decizii, de cum vor crea instituții, de cum vor descoperi și vor pune în practică idei care să miște ceva în varii domenii. Și – de ce nu? – de cum își vor alege periodic reprezentanții.
Cu foarte puține evoluții, n-a fost așa deloc și, odată cu trecerea anilor, am văzut, tot mai dezamăgit, cum ne împotmolim simptomatic exact în noroaiele din care trebuia să ieșim urgent și definitiv: politizare locală și la vîrf, inerții epistemice și administrative, incompetență decizională, inutile și interminabile conflicte, ipocrizie și minciună (amintiți-vă numai de megaproiectul „România educată”!), ambiguitate structurală și comunicațională. În educație se poate vedea, încă, mult trîmbițata piedică a „grelei moșteniri”, care pare să nu fi rămas doar o scuză a neputinței constante de a face ceva. Cel mai grav e că povara n-a căzut doar pe profesori, ci și pe elevi, ei au trebuit să suporte pe termen lung, generație după generație, o mulțime de schimbări rapide, bulversante, schimbări pur exterioare care n-au schimbat nimic. Asta se vede în primul rînd în prestigiul tot mai scăzut al învățămîntului românesc (rezultatele strălucite pe la olimpiade și concursuri internaționale sau reușitele în cercetare nu sînt consecințele normale ale sistemului, ci excepții mai degrabă rare și surprinzătoare), în dezinteresul față de formarea prin parcursuri oficiale („de stat”) și în exportul masiv de materie cenușie înspre alte țări. O confirmă și nivelul îngrijorător de redus al cunoștințelor elementare în rîndul tinerilor (a se vedea multele luări de poziție ale universitarilor consternați de incultura studenților cărora le stau în față), decăderea limbajului cotidian (tot mai incapabil de a exprima ceva clar, corect, coerent, complex, adecvat), proliferarea vulgarității și a pseudo-produselor intelectual-artistice, insensibilitatea crasă la manipulare, apetența pentru extremism ideologic, violența verbală și faptică, procentul scăzut al disponibilității pentru lectură, decerebrarea și deculturalizarea societății, rezultatele îngrijorătoare la testele PISA, statisticile negative referitoare la abandonul școlar și la promovabilitatea examenelor naționale.
Ce-i de făcut, vorba unui celebru autor rus de pe la mijlocul secolului al XIX-lea, în condițiile în care educația nu e un domeniu cu rezultate imediate și nici unul care să producă rapid chestii palpabile, vizibile? Educația, dimpotrivă, e o investiție consistentă și cu bătaie foarte lungă, nu se poate mișca ceva în ea prin măsuri radicale de azi pe mîine, la fel de dăunătoare ca și cele inerțiale, de care spuneam mai sus că n-au schimbat nimic. O să aleg în trecere doar trei dintre direcțiile reformabile, sînt mult mai multe – examenele, evaluarea curentă, birocrația, raporturile cu autoritățile, normele didactice, accesul în sistem etc.
1. Finanțarea. Procentul din PIB estimat pe anul acesta nu a depășit 3,5%, din estimarea de 4,5%, deci va fi (iarăși și iarăși) mult sub media europeană de 5%. Și nu e vorba doar de bani pentru salarii și burse, ci de investiții în infrastructură, în resurse umane și materiale și-n profesionalizare upgrade. Din fericire, ici-colo, școlile au mai accesat fonduri europene, au derulat proiecte și parteneriate și au reușit să se doteze cu tehnică și instrumente absolut indispensabile în desfășurarea unui proces educativ la standarde moderne (săli de clasă, spații pentru utilități, terenuri și săli de sport, laboratoare specializate, mobilier, proiectoare, table smart, laptop-uri etc.). Dar ele sînt insuficiente pentru a spune că avem cu ce face treabă, la nivel național, astfel încît să afișăm peste tot un nivel acceptabil de dotare. Cu dezastrul financiar actual, amenințat de tăieri și de ample măsuri distructive, e greu de crezut că se va putea schimba ceva, în viitorul apropiat. În loc de „prioritate națională”, educația a rămas, ca de obicei, o cenușăreasă a bugetului, căreia, cînd nu i s-au luat bani, i s-au dat doar firimiturile.
2. Curricula. Învățămîntul românesc e încă informativ, nu formativ, încă e cumulativ, nu un mediu al opțiunilor și al gîndirii critice libere. Aici mă pot pronunța mai ales în domeniul pe care-l reprezint – limba și literatura română în preuniversitar. Programele de gramatică sînt încă încărcate, greoaie, cu noțiuni și conținuturi complicate și complet inutile în a dezvolta eficient bune competențe de comunicare. Consider bună decizia de a introduce ore de gramatică la toate liceele, nu doar la cele filologice, dar ele trebuie să fie aerisite, atent concepute, astfel încît să ducă la abilități de exprimare publică în scris și oral. Programele de literatură la gimnaziu au evoluat în bine, cît de cît, sînt mai vii, flexibile, mozaicate, dar cele de liceu încă sînt înțepenite (ultimii autori, cronologic vorbind, sînt Marin Preda, Marin Sorescu și Nichita Stănescu, deci undeva la nivelul anilor 1960-1980), ele n-au primit cele cîteva necesare doze de imaginar contemporan, de prospețime recentă, de adecvare la orizonturile moderne ale generațiilor de tineri, unii deja născuți exclusiv în epoca digitală. (Atenție, nu critic aici valabilitatea canonului clasic, ci doar semnalez lipsa unor minime incursiuni în formele literaturii de azi.) Iar felul în care e conceput bacalaureatul la limba română încurajează încă formulările standardizate, șablonarde, învățatul pe dinafară și concentrarea pe o listă foarte mică de autori, una fixă de zeci și zeci de ani. Aud că se pregătesc noile programe de liceu pînă la finalul lui 2026, să vedem…
3. Vocația. Cred că un factor principal al eficienței educației e vocația oamenilor care o practică. Desigur, vocația nu e ceva matematic cuantificabil, e o inefabilă, o imponderabilă, un har spontan. Vocația, dincolo de competențe teoretice specifice, presupune laolaltă morală, deontologie, empatie, deschidere afectivă, talent comunicațional, sacrificiu și dăruire. Cînd nu se pot dezvolta prin cursuri potrivite, se pot atrage oameni de vocație în sistem prin evaluări adecvate, prin selecție relevantă, prin acordarea unor libertăți de practică personală, prin mentorate inteligente și printr-o salarizare ofertantă, care să aducă resursă umană de valoare. Nu cred că mult trîmbițatele mastere didactice centrate exclusiv pe competențe socio-psihologice sînt soluția, dimpotrivă, profesorii trebuie să fie în primul rînd buni specialiști în domeniul lor. În epoca în care orice informație poate fi rapid accesată sau verificată pe Internet, profesorii trebuie să fie mereu pregătiți să contextualizeze, să nuanțeze, să corecteze, să coreleze.
Ceea ce ne trebuie, în esență, e o viziune pe termen mediu și lung, un plan solid și interdisciplinar, o hartă completă și asumată a tuturor problemelor de rezolvat, urmărită cu discernămînt, competență și răbdare de toți factorii de decizie din sistem, indiferent de succesiunea și de culoarea lor politică. „Schimbările” recente propuse de Guvernul Bolojan și acreditate de viziunea oarbă a (din nou) dezamăgitorului ministru Daniel David vor face praf repede un sistem care funcționa oricum pe avarie. Pretențioasă și complexă, educația nu trebuie tratată la fel ca alte domenii, cu aceleași instrumente financiare sau structurale. Or, în ciuda imensei ei importanțe, ea a fost mereu obiectul tuturor experimentelor bezmetice după 1990, toate erijate pompos în „reforme”. Nu cred, de pildă, că economia la buget este notabilă prin deja implementatele măsuri marca David-Bolojan sau, dacă o fi notabilă, vizibilă în eventuale procente salvatoare pentru deficitul bugetar general, atunci nu cred că merită plătit prețul. Nu poți periclita viitorul intelectual al unei țări oricum vulnerabile prin ajustări vizibil distructive, făcute pe genunchi, la grămadă, cu barda, necorelate cu realitățile specifice din teren. Asigurat numai prin educație, acest viitor e decisiv pentru construcția unor generații care să devină, treptat, resursa națională indispensabilă pentru o bună funcționare și, mai departe, pentru speranțe de progres.
Ne-am cam resemnat ca provizoratul și încropeala în educație să rămînă, de zeci de ani, norma. După încercările încă discrete ale sindicatelor de a atrage atenția celor responsabili începînd cu vara aceasta, probabil că vom căuta în continuare să ne facem treaba. Printre ruine și moloz, printre așteptări înșelate, cu toate ledurile de avarie semnalizînd disperate în roșu, sonor.
Adrian G. Romila este scriitor și profesor de limba și literatura română la Liceul de Arte „Victor Brauner”, Piatra Neamț.
.jpg)
