Pauzele aduc, în general, un dram de discontinuitate în desfășurarea unei zile, sînt o negociere cu registrul lui trebuie. Unele apar în chip convențional. Ne oprim din ceea ce facem pentru că a sosit „pauza de masă” sau, la școală, pentru că „s-a sunat”. Altele sînt neprevăzute. Sîntem confiscați temporar de un peisaj sau de un eveniment exterior și ne oprim, ne luăm deci o pauză, pentru a ne bucura de ceea ce se întîmplă sau pentru a ne îngrijora. Putem fi atrași în temporalitatea pauzei de o piesă muzicală, de culorile cerului sau de sunetul avioanelor de luptă. Putem să ne așezăm pe o bancă și să „ne luăm un moment cu noi înșine”, după care să revenim la ruta obișnuită. În principiu, pauzele întrerup o linie, dar de obicei o fac cu promisiunea de a o reînnoda rapid. În acest interstițiu se joacă totul: pauzele pot fi luate cu un ochi mereu aruncat către proxima revenire la activitate sau ele pot ocaziona o reală sincopă în raport cu planul pus între paranteze.
Îmi propun să vorbesc despre al doilea tip de pauză, plecînd de la un pasaj din debutul Banchetului lui Platon. Poveste în ramă, textul coboară de-a lungul unui fir narativ înnodat de Aristodem și Apollodor într-o noapte festivă de iarnă, în care Socrate merge la petrecerea găzduită de celebratul poet Agathon. Desfășurînd firul poveștii, Apollodor promite să (ne) spună tot ce a aflat de la Aristodem, „de la început”. În buna tradiție a dialogurilor platoniciene, începutul e cît se poate de nepretențios. Aristodem dă din întîmplare peste Socrate, proaspăt ieșit de la băi și purtînd, ca niciodată, sandale: mergea către Agathon. Îi propune lui Aristodem să i se alăture, deși nu fusese invitat. Acesta acceptă cu anumite rezerve, iar cei doi se pun în mișcare.
Dar ceva neașteptat se întîmplă tocmai cînd se apropiau de destinație: Socrate rămîne în urmă, „cu mintea adîncită în sine însuși” (trad. A. Cornea). Aristodem vrea să-l aștepte, dar Socrate îl zorește să meargă înainte. Ajuns la Agathon, după o serie de politețuri, el este bineînțeles întrebat de gazdă „Dar cum de nu ni-l aduci pe Socrate?”. Și iată-l pe Aristodem întorcîndu-se pe călcîie și căutîndu-l din priviri pe Socrate, în speranța că acesta se va ivi în spatele său. Dar Socrate dispăruse. Descumpănit, Aristodem se miră: „Mă întreb și eu unde e!”. Agathon trimite un servitor să rezolve enigma și să îl aducă pe Socrate. Servitorul se întoarce însă cu mîinile goale, dar cu vești: Socrate s-a retras sub porticul casei vecine și stă acolo nemișcat. Chemat, nu se lasă înduplecat să pornească din loc. „Ciudat lucru (atopos)!”, exclamă Agathon, care își cam pierde răbdarea și îi cere servitorului să meargă din nou și, de data aceasta, să nu se întoarcă fără Socrate. Dar Aristodem îl oprește, iar ceea ce spune este semnificativ pentru argumentul meu: „Lăsați-l! Are acest obicei: uneori se oprește unde s-ar nimeri și se trage la o parte. Dar va veni îndată, pe cît cred”. Într-adevăr, după o vreme, Socrate se alătură celorlalți, iar Aristodem dă de înțeles că întîrzierea sa a fost mai scurtă decît îi era în obicei.
Momentul în care Socrate se oprește în vestibulul vecinilor lui Agathon și „cade pe gînduri” este, cred, un chip al pauzei. De altfel, grecescul pausis, de unde provine cuvîntul din latină pausa, înseamnă întocmai oprire, întrerupere, suspendare. Platon ni-l înfățișează pe Socrate retrăgîndu-se deoparte (anachôreô) și oprindu-se o vreme din ceea ce făcea. Acest moment este prețios deoarece ne dă de înțeles că există o complicitate între pauze și filosofi. Mai mult, nu avem de-a face cu o retragere într-un spațiu specializat dedicat cunoașterii, așa cum va deveni, de pildă, Academia platoniciană. Cu Socrate sîntem încă în cetate, pe drum către prieteni, pe cîmpul de luptă. Tensiunea dintre viața obișnuită, convențională și noutatea vieții filosofice este maximă. Pauzele, opririle socratice se întîmplă în văzul tuturor. Cel puțin așa ni le prezintă Platon. Care ar fi deci miza filosofică a pauzei luate de Socrate sub portic?
În primă instanță, gestul său introduce o sciziune în fibra poveștii. Faptul de a merge către casa lui Agathon este, într-un sens, amînat, pus o vreme între paranteze. De bună seamă, altceva a apărut și a eclipsat această direcție a acțiunii: ceva ce se petrece în interiorul lui Socrate și la care noi nu avem acces și nici, mai tîrziu, Agathon, care va încerca explicit să își aproprieze ceea ce crede că Socrate a găsit în căutările sale din portic.
În narațiunea creată de Platon, Socrate rămîne în urmă. El nu este răpit de vreun fapt exterior, ci, într-un sens, de el însuși. Privirile cititorilor merg însă înainte, scena fiind prezentată prin ochii lui Aristodem, care își continuă drumul spre casa lui Agathon. Cu toate acestea, deși textul curge mai departe și sîntem ghidați către banchet, pauza instaurată de oprirea lui Socrate marchează o întrerupere narativă, în esență, de nedepășit: ceva este anunțat și indicat ca exterior discursului – poveștii lui Apollodor și textului lui Platon. În țesătura acestora se deschide un fel de ochi, un gol, apare o pată oarbă.
Pentru numeroși exegeți, Socrate a rămas dintr-o dată imobil deoarece a intrat într-o stare de transă. Corpul său rămîne nemișcat, în timp ce sufletul contemplă realități pur inteligibile. Ceea ce are loc îndărătul țesăturii logos-ului ar fi, în acest caz, o întîlnire pur noetică cu, de pildă, Formele eterne, sau chiar cu Unu. Pauza discursivă ar trimite deci la un preaplin de sens ce nu poate fi găzduit de nici un tip de discurs, fie el oral sau scris.
Este oprirea lui Socrate cauzată de un raptus? Aristodem dă explicit de înțeles că schimbă cîteva cuvinte cu el: acesta îi spune să meargă înainte spre banchet. Or, cineva aflat în transă nu ar putea să mai comunice cu cei din jur. Inefabilul nu pare așadar iscat de transcendent, ci de o mișcare interioară cît se poate de imanentă, trăită de fiecare dintre noi: golului din țesătura discursivă îi corespunde mișcarea subiectivității care se retrage în sine pentru a gîndi. Pauza apare ca semn al vieții interioare.
Retragerea și oprirea lui Socrate trimit, în definitiv, la relația sinelui cu sine așa cum se conturează ea în actul de a te gîndi la, a urmări în gînd o chestiune. O atare relație nu are în mod imediat o expresie discursivă, ea este, cum se va spune în Theaitetos, „dialogul pe care sufletul îl are cu el însuși în tăcere”.
Mai mult, episoadele de transă sînt rare, excepționale. Din cîte lasă de înțeles textul platonician, opririle și retragerile de-o parte sînt însă un obicei socratic (ethos). Ele nu îl surprind cu nimic pe Aristodem, discipol loial, și nici, ulterior în dialog, pe Alcibiade. Cel din urmă relatează un episod similar celui din portic și oferă o cheie de interpretare: pauzele socratice ar ilustra, alături de alte întîmplări, atopia socratică – felul nemaivăzut de-a fi, neobișnuitul acestui om. Iată episodul povestit de Alcibiade: în timpul bătăliei de la Potideea, într-o zi, odată cu prima rază a soarelui, Socrate se retrage în sine, „cade pe gînduri”, cum am spune noi, și rămîne nemișcat, în picioare, preț de o zi și o noapte, cercetînd, reflectînd cu privire la ceva (ti) ce Alcibiade nu reușește să identifice. Imobilitatea lui Socrate atrage privirile uimite ale celorlalți soldați. Cu toate acestea, el nu este un fel de campion al statului în picioare, nu se află într-un concurs cu ceilalți. Socrate s-a extras din profilul zilei și al ritualurilor ei ciclice altundeva – în și cu sine. Soldații își văd de zi, mișcările lor sînt dictate de mișcările Soarelui, merg laolaltă cu astrul. Socrate însă nu o face, așa cum frumos a arătat Anca Vasiliu într-un text ce urmează să apară (Toucher par la vue. Platon, Aristote, Plotin sur la lumière et le sensible, cap. III).
Un fapt interesant este că revenirea lui Socrate printre cei din jur, pe cîmpul de luptă sau la banchet, se face cît se poate de discret. Scurtcircuitul adus de pauzele pe care el le ia cu sine nu este menit să tulbure cotidianul celorlalți. Socrate nu este nici un performer, nici un sfînt stîlpnic. Ceea ce naște atopia socratică este uimirea, mai mult sau mai puțin adîncă, din privirile celor din jur și, eventual, iubire.
Distanța dintre pauza înțeleasă ca o scurtă întrerupere a celor obișnuite și pauza socratică este aceeași cu distanța ce separă „ciudățeniile”, „bizareriile”, „curiozitățile” de zi cu zi de ceea ce este cu adevărat neobișnuit sau a-topos, în afara celor obișnuite sau extra-ordinar. Pentru Platon, un ins care se retrage în sine pentru a gîndi este neobișnuitul însuși, am putea spune, deși acesta poate părea celorlalți un simplu „ciudat”.
Dar despre ce fel de gîndire e vorba? În mod limpede, nu despre cea instrumentală sau cea pusă în nobilul serviciu al acțiunii imediate. Nu există nici un rezultat vizibil al pauzelor luate de Socrate. Gîndirea care îl adună în sine este un act perfect gratuit. Ei îi corespunde ceea ce anticii numeau răgaz (scholê), un timp a cărui axă și măsură nu sînt cele convenționale.
În episoadele relatate mai sus, pauza nu este așadar un timp petrecut în vederea revenirii ulterioare la muncă. Nu este un timp de recuperare înainte de o încordare, nici unul dedicat refacerii forței de muncă. Structura instrumentală lipsește pauzelor despre care e vorba în Banchetul. Opririle socratice sînt clipe de răgaz. Acestea nu pregătesc nimic, sînt autonome, intime și deschid către experiența gratuității.
Raluca Bujor este doctor în Filosofie al Universității Sorbona din Paris și profesoară la Colegiul Național „Sfîntul Sava” din București.
Credit foto: Socrate, Wikimedia Commons
