Cunoașteti picturile lui Baselitz în care personajele sînt pictate cu capul în jos? Se spune cǎ Georg Baselitz manifesta un interes special pentru inversare – strategie prin care dorea o eliberare a reprezentǎrii şi conținutului; mai mult decît atît, picturile lui ar fi citibile în cheia: nu cu capul în jos, ci dinǎuntru înspre în afarǎ, proces în care figurile pot dezvǎlui ceva crud, jupuit, o nuditate a expresivitǎții.
Ei bine, cineva care a plecat şi s-a întors în țarǎ (cum e şi cazul meu) are poate aceastǎ imagine despre sine: a înregistrat o mişcare de inversare. Drumul te aruncǎ într-o cǎlǎtorie în care încerci sǎ revii (îmbogǎțit, dacǎ se poate) la ceea ce ai fost. Dar de-plasarea – plasarea în alt mediu – te forțeazǎ sǎ fii altul şi sǎ fii diferit orientat în coordonatele existenței tale decît erai acasǎ.
Plecarea mea inițialǎ din țarǎ a fost facilitatǎ de o bursǎ Socrates cu destinația Paris, apoi, printr-un concurs de împrejurǎri, cǎlǎtoria a continuat spre Bavaria, Germania. Plecarea era mereu însoțitǎ de reveniri anuale în țarǎ, unde era doritǎ menținerea conectǎrii cu familia, prietenii, locurile dragi. În satul bunicilor, oamenii mǎ întrebau: „Ți-e bine acolo, dar nu-i aşa cǎ tot mai bine e aici? Dar te întorci, nu-i aşa?”. Acolo, însǎ, oamenii ceilalți te întrebau nu dacǎ ți-e bine printre ei, ci dacǎ nu ți-e dor de acasǎ. Locuind în strǎinătate, douǎ lucruri sînt în principiu de fǎcut pentru o reînrǎdǎcinare cu şanse de reuşitǎ: sǎ-ți însuşeşti cît de bine poți limba localnicilor şi sǎ ai o meserie care sǎ-ți permitǎ sǎ fii asemenea lor.
Strǎinǎtatea mai este şi o şansǎ de a lua o distanțǎ bunǎ fațǎ de tine, în primul rînd. Te vezi pus în situații noi, trebuie sǎ te adaptezi, sǎ înțelegi diferențele culturale şi sǎ le locuieşti fǎrǎ urǎ şi pǎrtinire, în fiecare zi. Sǎ înfrunți uneori prejudecǎți şi sǎ anihilezi stranietatea strǎinǎtǎții printr-un mare efort de acceptare. Sǎ fii firesc printre obstacole adeseori extrem de contondente. Sǎ fii provocat sǎ te defineşti mereu – pe tine şi rǎdǎcinile tale. Sǎ poți extrage şi livra cu rapiditate elemente ale identitǎții tale şi sǎ le comunici celorlalți fǎrǎ falsǎ mîndrie. Sǎ fii pregǎtit sǎ ți se rǎspundǎ poate cu ostilitate şi/sau indiferențǎ. Sǎ fii uimit, pe de altǎ parte, în alte cazuri, de o confirmare a ideii cǎ umanitate existǎ în oameni indiferent de naționalitate. Sǎ fii atent la cel care îți e gazdǎ, fǎrǎ sǎ aştepți nimic în schimb, sǎ mǎsori mereu distanța fațǎ de locul plecǎrii, pentru cǎ ai mereu „granița în ranițǎ”, fapt care echivaleazǎ cu a-ți pune continuu problema identitǎții şi a adevǎratului tǎu „acasǎ”. Iar cînd îți dai seama cǎ adevǎratul tǎu acasǎ nu e „ceva anume”, ci e o rǎdǎcinǎ mai adîncǎ decît poate fi numitǎ, te întorci.
Surpriza e însǎ cǎ drumul parcurs te-a preschimbat: ai preluat ceva din mediul în care te-ai inserat anterior şi devii uşor strǎin şi printre „ai tăi”. „Uşor” poate fi spus într-o manierǎ delicatǎ: el poate glisa chiar înspre un fel de urǎ orientatǎ asupra ta: eşti cel care a întors spatele şi a mers „spre binele propriu”, a dezertat, cu alte cuvinte. Eşti cel care a luat contact cu o altǎ lume, poate chiar asemenea uneia viitoare, în care lucrurile vor funcționa, se vor potrivi, vor merge ca unse. Aici, în țara de unde ai plecat, e caznǎ încǎ, sînt condiții vitrege, e încǎ multǎ sǎrǎcie, sînt contraste, e o vinǎ mereu împinsǎ în afarǎ (ceilalți sînt de vinǎ, istoria, amplasamentul). Vii cu un mindset al muncii care poate conta într-un cîmp al muncii. Soseşti însǎ pe un teren contorsionat, chiar otrǎvit. E otrǎvit, poate, la limitǎ, îți spui, şi de absența ta. Tu ai plecat şi eşti (fǎcut) vinovat. Cǎ te-ai întors – cǎ ai putea sǎ recompui un țesut –, de ce oare depinde asta? De ce oare depinde ca cei plecați şi reîntorşi sǎ poatǎ aduce un plus printre ai lor? Poate ar trebui sǎ existe un partid al celor care au revenit – un partid inversat care sǎ nu facǎ nimic din ceea ce fac cei din politica actualǎ.
Pînǎ la urmǎ, ce meritǎ spus despre a pleca şi a te întoarce în țara ta? De ce Cioran nu s-a mai întors niciodatǎ, alegînd sǎ stea doar „cu capul în jos”, înspre culmile disperǎrii lui a fi?
Şi în ce fel poate reîntoarcerea ta sǎ fie o a doua şansǎ – pentru tine şi totodatǎ pentru cei printre care te-ai întors? În cel mai fericit caz: folosindu-ți cele dobîndite în afarǎ în favoarea comunitǎții tale, avînd şansa unei recunoaşteri şi a unei asimilǎri încǎrcate de pozitivitate. Dar cu cîți dintre cei întorşi se întîmplǎ asta? Şi de ce depinde ca un astfel de fapt sǎ se petreacǎ? Depinde numai de tenacitatea fiecǎruia?
În emisiunea Ac de siguranțǎ, ediția a 39-a, a lui Răzvan Exarhu, Horia-Roman Patapievici aduce în discuție feluritele exprimǎri în diferite limbi ale deciziei, ale faptului de a lua o decizie. Dincolo de ideea de limitǎ, de hotar ori de cea de ajungere la sau apucare (to reach, to grasp), expresia din limba germanǎ eine Entscheidung treffen înseamnǎ a te întîlni cu o decizie, a ieşi în întîmpinarea ei. În plus, sensul indus de verbul „treffen” este cel de a nimeri, a izbi, a atinge o țintǎ. Ce altceva atunci ar însemna decizia celui întors decît o nimerire a unei ținte: sǎ-ți atingi (acolo unde condițiile ți se aratǎ mai prielnice) potențialul, sǎ te întîlneşti cu contrariul unei limitǎri. Cu alte cuvinte, sǎ nu-ți ratezi ținta.
Roxana Albu este un umanist.
