Restul e nostalgie

Platformizarea obiceiurilor mele de ascultător a venit cu niște beneficii aproape imposibil de obținut în epoca de dinaintea serviciilor de streaming audio. Fără Spotify Wrapped, de exemplu, n-aș avea nici un soi de date statistice de încredere privitoare la ce am ascultat în anul care stă să se încheie. Pentru 2025, Spotify m-a informat de curînd că am petrecut peste o lună ascultînd podcast-uri, cu mai bine de 17.000 de minute dedicate unei emisiuni în particular: The Rest is History.

Ca un fan aflat în top 0,5% al ascultătorilor lui Dominik Sandbrook și Tom Holland, sînt în poziția privilegiată de a face o apologie a acestui mod de a povesti despre istorie: angajat, uneori chiar cu o brumă de nostalgie pentru unele figuri ale Imperiului Britanic, însă întotdeauna cu umor și într-o cheie morală ce se uită mai degrabă la viitor, decît una rămasă ancorată cu secole în urmă.

Sandbrook și Holland nu sînt singurii istorici (britanici sau de altundeva) care reușesc să evite capcana necrozei unei nostalgii care te blochează într-un trecut prezumtiv perfect, dar cei doi sînt un exemplu de manual care ne arată cum putem să evităm ceea ce Svetlana Boym denumea, în The Future of Nostalgia din anul 2001, „nostalgia restaurativă”. În ceea ce rămîne, probabil, cel mai remarcabil volum dedicat problemei nostalgiei, Boym definește nostalgia drept o „dorință intensă pentru un acasă care nu mai există sau care, de fapt, nu a existat niciodată. Nostalgia este un sentiment de pierdere și de dislocare, dar este, de asemenea, o poveste de dragoste pe care o avem cu propriile fantezii”. Tocmai de aceea, tipul de atașament și angajament emoțional pe care nostalgicul îl poate avea este exclusiv cel presupus de o relație la distanță.

Mai importantă decît definiția pe care o avansează Boym este, însă, o distincție pe care aceasta ne-o propune: cea dintre nostalgia restaurativă și cea reflexivă. Dacă primul tip de nostalgie este menit să pună bazele unei reconstrucții transistorice a unui „acasă” istoric de mult trecut, cel de-al doilea adoptă o perspectivă ambivalentă cu privire la sentimentul de dor și apartenență.

Distincția cu care Boym operează este una extrem de importantă, cu precădere în contextul în care o parte semnificativă a discursului istoric, social sau politic din România, Europa și Statele Unite ale Americii pare a reproduce o serie de elemente problematice ale unui tip de nostalgie periculoasă. Întregi platforme electorale care conduc la o reașezare a clivajelor politice din lumea întreagă au, drept punct central, cultivarea măreției unui trecut cvasi-perfect, o măreție pe care o putem avea din nou dacă dovedim că avem abnegația necesară pentru a ne înfrînge dușmanii.

Echipați în costume croite de cei mai destoinici croitori italieni și cu cele mai noi modele de iPhone la purtător, o sumedenie întreagă de oameni politici aplică un algoritm simplu într-o societate din ce în ce mai polarizată și mai vulnerabilă la diverse forme de populism: „Să facem X mare/măreață/dodoloață din nou!”. Algoritmul își extrage seva din caracteristicile nostalgiei restaurative, așa cum este discutată de Boym. De fapt, zice Boym, pericolul major în cazul nostalgiei restaurative este deghizarea acestei emoții într-o meta-narațiune mai mare despre restabilirea adevărului istoric, care presupune, de fapt, crearea unei narațiuni perfecte despre trecut. Corolarul proiectului restaurativ este nu o întoarcere metaforică într-un „acasă” din trecut, ci reconstrucția 1:1 a unei Epoci de Aur la fel ca înainte, pentru că înainte era mai bine.

Studii recente din psihologia morală și socială scot în evidență faptul că nostalgia poate fi o emoție morală valoroasă. Cuplată cu mecanismul empatiei, nostalgia poate să promoveze diverse comportamente pro-sociale importante, precum cooperarea pe scară largă, în măsura în care este capabilă să țeasă și să evoce momente de conexiune culturală colectivă autentică.

Condiția necesară pentru ca nostalgia să servească unui asemenea scop dezirabil este ca dimensiunea ei restaurativă să fie înlocuită cu una reflexivă. Accentul, în acest caz, nu mai trebuie să cadă pe reconstrucția acelui trecut istoric perfect, ci pe cultivarea unei atitudini presărate cu trăirea pierderii, a dorului și a conștientizării fragmentării memoriei colective în contextul capcanelor epistemice pe care cunoașterea trecutului o presupune. Așadar, privirea către trecut nu trebuie să fie una în care accentul cade pe restabilirea unor adevăruri prezumtiv absolute, ci pe o atitudine, spune Boym, ironică și ambivalentă. Doar în acest fel, nostalgia pentru trecut iese de sub apanajul dogmei și face loc unui soi de angajament critic față de ceea ce s-a întîmplat pînă acum.

De fapt, marea capcană pe care grila de interpretare a nostalgiei restaurative o deschide este o perspectivă asupra trecutului în care acesta este un spațiu idealizat din rațiuni politice, pornind de la o proiecție a frustrărilor prezentului. „Întoarcerea acasă” nu este însă posibilă, pentru că acel „acasă” nu a existat vreodată. În opoziție cu dimensiunea restaurativă, doar cea reflexivă poate să dea seama de adevărata forță motrice a nostalgiei: aceea de a construi, individual și colectiv, un „acasă” mai bun în viitor.

Radu Uszkai este lector universitar în cadrul Departamentului de Filosofie și Științe Socioumane, ASE București și membru al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată, Universitatea din București.

Credit foto: Wikimedia Commons