
În 2015, cînd am scris Psihologia poporului român, lucrurile arătau astfel. Aveam o societate cu un profil dominant colectivist. Pe o scară de la 0 la 100 în care, dacă erai la 100 însemna un scor maxim de individualism și 0 un scor maxim de colectivism, noi eram la 30. Precizez că „individualism” în domeniul psihologiei și sociologiei nu are conotaţia morală, de bun-simț, adică o conotație negativă. Individualismul caracterizează individul autonom. 50 este valoarea medie a acestei măsurători, și dacă treci de 50 poți spune că ai o societate în care predomină modelul individului autonom. În 2023, analizele pe care le-am făcut au arătat că s-a schimbat acest scor şi am ajuns la 46. S-a întîmplat ceea ce anticipasem în 2015. Spuneam atunci că, urmare a integrării noastre în spaţiul occidental, dar și pentru că generaţiile tinere, care aveau deja un profil mai individualist, vor ajunge, treptat, să devină vectori de putere și repere la nivel social, luînd locul generațiilor mai în vîrstă crescute într-o psihologie colectivistă, profilul individualist al poporului român va creşte. Şi oarecum predicţia s-a împlinit: creșterea indicelui de la 30 la 46 indică o schimbare importantă.
Predicţia mea, însă, avea în vedere vremuri normale și pe asta mă bazam cînd adăugam că această trecere de la prevalența individului colectivist la individul autonom va aduce și instituţii moderne în România. Consecutiv schimbării psihologiei poporului mă așteptam să trecem de la instituții constituite pe baze colectiviste la instituţii vestice, moderne, în politică, în sănătate, în educaţie.
Problema este că evoluțiile din ultimii zece ani au avut un efect neașteptat, imposibil de anticipat atunci. Instituțiile au fost zguduite serios, puse în discuție în fundamentele lor, chiar și în societatea occidentală, ceea ce a făcut ca reperul de modernizare pentru lumea românească să devină nesigur. Efectul a fost că, pe lîngă cele două grupuri sociale a căror existență era de anticipat, a mai apărut un al treilea. În 2015, credeam că vor persista în societate două grupuri: unul al indivizilor autonomi și altul al indivizilor colectiviști, în interiorul căruia va exista o anumită dinamică, pentru că unii vor fi împinși de realitate să se schimbe, alții vor rămîne colectiviști. Ei bine, în momentul acesta, în estimările pe care aş îndrăzni să le fac punînd cap la cap ce am studiat noi, dar și ce au studiat alţii, în România, situația e următoarea: avem maximum o treime din populație formată din indivizi autonomi, care au un angajament instituţional încă pro-vestic, pro-occidental. De obicei e vorba despre persoanele mai educate și de o condiţie economică specifică clasei de mijloc și mai sus. Avem apoi tot cam atîția indivizi cu mentalitate și psihologie colectivistă, care înțeleg instituțiile într-o logică colectivistă. În general, aceștia au un nivel educațional și o condiție economică sub cea a primei categorii. În fine, avem o a treia categorie foarte interesantă, nouă, mixtă, antisistem. În categoria antisistem, care ajunge și ea cam la o treime din indivizi, avem şi indivizi autonomi, exact ca în prima categorie, emancipaţi economic, educaţi, care însă s-au simţit fie respinşi de instituţiile specifice spaţiului occidental, fie au simțit că acele instituţii nu mai satisfac nevoile lor de astăzi, dar și indivizi colectivişti care s-au emancipat economic, adică au intrat în clasa de mijloc, poate chiar cu venituri mari, şi care cer dreptul de acces la putere, vor să fie auziți, să fie influenți în instituţiile pe care noi spunem că le construim, euro-atlantice, occidentale.
În acest moment, cele trei grupuri – grupul indivizilor autonomi, grupul indivizilor colectiviști, grupul indivizilor antisistem – există în societatea noastră, fiecare cu propriile greșeli și sînt foarte polarizate.
Indivizii din prima categorie, autonomi, legaţi de instituţiile occidentale, nu înţeleg că instituţiile occidentale nu mai pot funcţiona în viitor cum au funcţionat pînă acum. Oamenii vor participare mai directă, vor să aibă vocea ascultată, manipulările sînt foarte puternice şi, dacă oamenii aceştia, atașați de instituţiile occidentale, nu propun adaptarea acestora la ce se întîmplă în societate, vor avea o mare problemă. Uneori se vede o anume aroganţă din partea acestei categorii faţă de ceilalţi, ceea ce amplifică tensiunile din societatea noastră.
Indivizii din zona colectivistă nu sînt neapărat împotriva instituţiilor vestice, dar au mai degrabă o atitudine marcată de teamă pentru că, pe de o parte, nu le înţeleg prea bine şi, pe de altă parte, nu ştiu ce se poate întîmpla cu ei într-o lume condusă de aceste instituții. Teama este starea dominantă în cazul lor şi, poate de aceea, nici nu fac efortul de a încerca să fie parte a acestei construcţii instituţionale.
Iar în grupul al treilea, format din acel amestec de oameni de toate felurile, dar care sînt antisistem, care vor demolarea instituţiilor, emoţiile dominante sînt ura, frustrarea şi agresivitatea.
În 2015, speram că lucrurile vor fi mai simple, eram atît de optimist. În anii de după 2015, măsuram şi vedeam în fiecare an cum se mai modifică gradul de încredere în societate, cum creşte gradul de autonomie, cum tinerii începeau să coloreze altfel societatea noastră, pînă cînd a apărut mişcarea antisistem, cu mare forță de atracție, care a rupt din ambele grupuri și a generat un al treilea grup.
Vorbind despre viitor, avem un indicator important care se leagă de modul în care evităm incertitudinile viitorului. Sînt societăţi-culturi care atunci cînd nu ştiu cum arată viitorul, care le apare impredictibil, n-au teamă şi încearcă să îmbrăţişeze acest impredictibil, gîndind că, preluînd incertitudinile, le vor putea defini în termenii proprii. Adică sînt societăți-culturi care cred că pot ele însele să își construiască viitorul. Alte societăţi, alte culturi se tem de impredictibil, de orice schimbare care presupune un risc ori o doză de neprevăzut, şi atunci pur și simplu rămîn pasive și aşteaptă să treacă. România este o astfel de ţară încă, cu un scor foarte mare de evitare a incertitudinii: 90 pe o scară de la 0 la 100.
Un alt indicator se referă la modul în care controlăm comportamentul social. Hofstede spunea că unele societăți controlează comportamentele indivizilor cu precădere prin recompense, iar altele cu precădere prin pedepse şi vînarea greşelilor. România a fost şi este încă o ţară în care comportamentul social este controlat, mai ales, prin vînarea greşelilor şi prin pedepse.
În fine, ultimul indicator la care mă refer vizează orientarea predilectă pe care o avem ca societate, fie spre termenul lung, fie spre termenul scurt. Noi, ca oameni, avem scopuri în viață – unele sînt pe termen scurt, altele pe termen mediu, altele pe termen lung. Unele societăți sînt înclinate să facă sacrificii și să renunţe la scopurile pe termen scurt pentru a putea să-şi atingă nişte scopuri pe termen lung. Aşa era România în 2015, avea un scor de 52 pe scala de la 0 la 100, ceea ca însemna că modelul prevalent era acela de a face sacrificii în prezent pentru binele din viitor: părinţii se sacrificau pentru copii, familiile investeau în educaţie și educaţia era văzută ca un lucru important, domina mentalitatea că e normal să renunţ acum la ceva ca să pot mai întîi să mă educ şi după aceea vor veni şi beneficiile. Între timp lucrurile s-au schimbat, scorul nostru a scăzut de la 52 la 32. Începem să fim orientaţi tot mai mult pe termenul scurt. Devenim o societate care se uită mai degrabă spre trecut și nu mai e interesată să construiască un viitor, ci mai degrabă să-şi onoreze trecutul. Asta este o schimbare majoră și rapidă pentru noi. [...]
Dar dincolo de componenta psiho-culturală, este foarte important să vorbim despre educație. Pentru că educaţia este cea care poate îmblînzi multe probleme psiho-culturale pe care vi le-am descris. O educaţie bună contribuie la reducerea polarizărilor. O educaţie bună reduce discrepanţele şi te face mai realist în abordarea lucrurilor. Iar eu, ca ministru al Educaţiei şi Cercetării, am exprimat îngrijorări mari legate de educaţia noastră, chiar dacă i-am supărat pe foarte mulţi din sistem. Eu n-am mers acolo să am o carieră politică şi n-am mers să spun lucruri ca să fie auzite de alţii. Am mers să spun lucruri adevărate. M-am confruntat cu mituri precum: „Educaţia este cea mai bună investiţie pentru viitor”. Nu, am spus răspicat, nu educaţia este cea mai bună investiție în viitor, educația bună este cea mai bună investiţie pentru viitor pentru că o educaţie proastă este catastrofală pentru viitor. Iar faptul că sistemul a produs, de douăzeci de ani, spre 50% analfabetism funcţional indică probleme mari, serioase, în educația noastră. În sistemul nostru de educaţie avem lumini, nimeni nu spune că nu avem. Există profesori admirabili, elevi foarte buni, studenţi dedicaţi, dar este și foarte mult întuneric. O repet: cînd un sistem produce 50% analfabetism funcţional este un sistem cu probleme majore. Nu mai poţi să spui că sistemul e bun, dar este subfinanţat. Sistemul are lucruri bune şi lucruri proaste, corectăm lucrurile proaste, folosim bine banii puţini pe care-i avem şi după aceea cerem mai mult. Asta a fost filozofia mea. Uitîndu‑ne la acest viitor care zguduie din temelii instituţiile aşa cum le-am cunoscut noi, care aduce toţi oamenii la tribună și care nu se vor mărgini să se exprime doar cu privire la ce şi-ar dori, ci vor avea pretenţii de adevăr, vor avea pretenția să evalueze ei frumosul și binele, vă spun că dacă nu sîntem atenţi să ne reconstruim educaţia, vom avea foarte mult de suferit. [...]
(fragment din conferința „Psihologia românilor la viitor: stabilitate și dinamism” susținută de Daniel David pe 30 octombrie a.c. în cadrul Conferințelor Dilema de la Sibiu)
Daniel David este profesor la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației a Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca, precum și rector al acestei Universități. A fost ministrul Educației și Cercetării.
