La început a fost cuvîntul. Abia după aceea au apărut cifrele, prin care a început să fie măsurată lumea după ce fusese deja numită prin cuvînt. Iar de-a lungul timpului, au ajuns să ordoneze această lume și au sfîrșit prin a o conduce.
La început a fost cuvîntul. Și nu întîmplător cuvîntul este folosit pentru a defini cifra (și nu viceversa): „simbol grafic (care reprezintă unul dintre numerele de la zero pînă la nouă) folosit pentru scrierea numerelor” (conform DEX, 2016), dar este folosit impropriu și cu sensul de număr. Cifrele (și numerele) sînt esențiale în diverse domenii, de la existența cotidiană la domeniul economic, la sănătate, la finanțe, la investiții, în statistici medicale, în analiza de date, pe piețele financiare etc. Evident, nici educația nu a scăpat de puterea ordonatoare a cifrelor.
În viața școlii, cifrele (și numerele) sînt folosite în multe contexte (înclusiv atunci cînd vorbim de normele profesorilor, de degrevări, de timpul de lucru, de efectivele școlare, de salarii, de zilele de concediu etc.), dar poate că cel mai adesea cifrele sînt asociate cu notele. Este adevărat, doar din clasa a V-a, fiindcă la începutul contactului cu școala, nivelul de competență al elevului este arătat prin intermediul cuvîntului/cuvintelor: insuficient, suficient, bine, foarte bine.
Formă numerică a notelor, cifrele sînt simple semne neutre, reci, care au puterea de a reflecta (oare cu adevărat?) nivelul de performanță al elevului. Cît știe, ce știe, raportat la competențele specifice din programa școlară (în situațiile ideale), dar mai ales raportat la așteptările profesorului, aceasta fiindcă în întreaga perioadă posdecembristă (din cîte știu) nu au existat standarde de învățare sau standarde de performanță, evaluarea fiind dominant normativă și nu criterială. În teorie, notele ar trebui să reflecte realitatea, să cuantifice nivelul de cunoștințe al elevului, gradul de structurare al competenței, astfel ca o notă de 10 să se traducă prin „elevul stăpînește la nivel avansat conținutul”, iar un 5 prin „elevul are cunoștințe de bază, dar limitate”. În practică, notele nu reflectă mereu realitatea, pe de o parte din cauza subiectivității profesorului (fiecare profesor are propriile standarde și exigențe, de aceea ce este 8 la un profesor poate fi 10 la altul – consecință a lipsei standardelor despre care am pomenit mai devreme) sau a presiunii sociale și școlare (unele școli acordă note mai mari pentru a-și păstra imaginea, altele acordă note mari pentru a-i încuraja pe elevi, nu pentru cunoștințele lor, în unele situații notele sînt direct proporționale cu importanța socială a părintelui), iar pe de altă parte din cauza evaluării bazate excesiv pe memorare sau a emoției care influențează răspunsul elevului (nota neoglindind cunoștințele, ci fiind o fotografie a stării de moment).
Dacă cifrele sînt neutre, reci, notele, în schimb, sînt purtătoare de emoții: bucuria reușitei, teama de eșec, mîndria, dezamăgirea sau speranța. De fapt, cifra care devine notă își depășește statutul de număr și devine trăire, fiindcă un 10 poate însemna satisfacție și recunoaștere („Yes! Am reușit!”), un 5 poate însemna ușurare („Doamne, am trecut!”) sau dezamăgire („Of, sînt la limită!”), în timp ce un 4 poate aduce frustrare, poate genera rușine sau, de ce nu, motivație pentru a învăța mai mult. O cifră, în sine, este abstractă, obiectivă, dar atunci cînd devine notă, capătă sens: reflectă munca unui elev, așteptările unui profesor, ale părinților și uneori ale întregii comunități școlare.
Adevărul este că evaluarea școlară nu se reduce la cifre, la numere. Ea vorbește despre efort, motivație, emoție și caracter. Într-o lume dominată de cifre, notele au încărcătură emoțională. Și nu mă refer doar la emoția elevului, ci și a profesorului. Deși unii nu cred, profesorii se bucură pentru fiecare 10 pe care îl trec în catalog (bine, unii se bucură și cînd trec cîte un 3), pentru șaptele elevului care la evaluarea inițială a luat 4, pentru primul 5 al elevului care părea că va repeta din nou clasa. Și mai este o emoție negativă generată de presiunea numărului minim de note pe care profesorii trebuie să-l asigure fiecărui elev, presiune care duce în mare măsură și la vicierea calității actului didactic și care generează stres și agitație. E o goană continuă în școlile noastre pentru „a da note”, iar dacă ai în normă douăzeci de clase (fiindcă materia pe care o predai are, conform planului-cadru, o oră pe săptămînă), ai de dat, în medie, 1.040 de note într-un an școlar. Unor elevi pe care îi întîlnești o dată pe săptămînă, cîte o oră, în colective de cîte 26 de elevi (în cel mai fericit caz).
Și mai este ceva: cifra nu este vinovată fiindcă este rece. Destinul ei este de a măsura. Ce șansă însă pentru cifră de a deveni notă și de a putea spune o poveste despre oameni! Care primesc, care dau.
Monica Halaszi este profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național „Liviu Rebreanu” din Bistrița.
Credit foto: Wikimedia Commons
