În tîrgurile de vechituri din Vitan sau Valea Cascadelor, printre cele mai des întîlnite produse sînt discurile de vinil sau, în denumirea lor originală, plăcile de pick-up. La tîrgul de carte Gaudeamus de zilele trecute erau, în premieră din cîte știu, cel puțin două standuri care vindeau viniluri, casete și CD-uri vechi. Majoritatea cumpărătorilor par să se împartă în două categorii.
Pe o parte sînt părinți care vor să-și introducă copiii în universul poveștilor înregistrate de Electrecord în perioada comunistă. Inițierea asta s-ar putea face și prin YouTube, însă de multe ori evitarea expunerii copiilor la dispozitive digitale este unul dintre obiective. Mai mult, suportul original le permite părinților să retrăiască nostalgic experiența din propria copilărie. A doua categorie de cumpărători sînt tineri care, după vîrsta aparentă, vor fi crescut făcînd streaming pe MySpace, Last.fm și YouTube. Ei reprezintă instanțierea locală a unui fenomen global de revenire (revival) a vinilurilor și a altor medii analogice și low-tech într-o cultură hiper-digitalizată.
La nivel mondial, piața de viniluri crește constant din 2009 și tot mai accelerat începînd cu 2020, în primul rînd datorită interesului crescut al generației Z pentru acest mediu. Astfel, un studiu recent al Vinyl Alliance arată că, în SUA, din totalul ascultătorilor de muzică pe format fizic, fie el vinil, casetă sau CD, cea mai mare proporție o au tinerii între 18 și 24 de ani. Pe lîngă acest val tehnologic retro pe care l-au creat, tot acești tineri sînt în spatele creșterii cererii pentru produse culturale din trecutul pre-Internet, al revenirii recente a curentelor emo și punk sau al nostalgiei aparent nemuritoare pentru cultura pop a anilor ’80 (un exemplu spectaculos relativ recent este succesul regăsit al piesei „Running Up That Hill” de Kate Bush via serialul Stranger Things).
La prima vedere este contraintuitiv ca motorul nostalgiei pentru medii analogice să fie generația Z, o generație care pare să simtă o nostalgie istorică pentru vremuri pe care nu le-a trăit. Totuși, studiile arată că tocmai imersarea tinerilor în digitalul omniprezent, presiunea expunerii în social media, suprastimularea și încărcarea informațională îi fac să resimtă o suprasaturație nervoasă și, astfel, nevoia pentru un mod de interacțiune cu media mai simplu, mai controlabil. Sănătatea mintală este adesea invocată ca motiv pentru renunțarea la (o parte din) practicile digitale, cît și un angajament mai intim, mai conștient și asumat cu muzica, față de supraabundența devalorizantă adusă de serviciile de streaming. Mai mult, atracția estetică și experiența tactilă pe care le oferă un disc sau o casetă nu pot fi emulate pe telefonul smart.
Dar, pînă la urmă, este cu adevărat nou acest fenomen nostalgic?
Revalorizarea trecutului recent era o practică des întîlnită la hipsterii anilor 2000, iar sociologul Bjørn Schiermer chiar considera cultura hipster nu o contracultură, ci, mai degrabă, o cultură a conservării. În cuvintele lui Schiermer, „venerația hipsterului pentru media aflate pe cale de dispariție și tehnologia veche [...] marchează apariția unei noi conștientizări senzuale a pierderilor și sacrificiilor făcute de generațiile anterioare pe altarul dezvoltării tehnologice”. E o frază frumoasă, care ocultează însă faptul că practica de arheologie culturală a hipsterului nu este cu adevărat nouă, ci, mai degrabă, este una care a însoțit modernitatea tehnologică de la început.
Părintele studiilor media, Marshall McLuhan, considera că tehnologiile vechi, atunci cînd sînt înlocuite de tehnologii noi mai performante, devin forme de artă, schimbîndu-și astfel funcția. În societatea digitală contemporană, aceste tehnologii vechi, pe lîngă aspectul lor artistic și estetic, revin și ca o formă de protest simbolic, de rezistență față de ritmul schimbării tehnologice și de recuperare a unor experiențe mai simple.
Astfel, în termenii lui McLuhan, vinilul sau casetele audio pot fi considerate anti-medii pentru streaming-ul digital, pentru că subminează și contrastează experiența și practica cu care ne-am obișnuit, făcînd vizibile alienarea față de muzică și devalorizarea ei. Jurnalistul Sean O’Hagan scria în The Guardian, în 2011, că redescoperirea mediilor analogice se caracterizează printr-o „disponibilitate de a încetini ritmul, de a merge împotriva impulsului furios al culturii contemporane digitalizate, al vitezei sale și al urmăririi unei perfecțiuni sterilizate – a sunetului, imaginii și formatului”.
Între timp, pandemia de COVID, războaiele, inflația, policriza generală n-au făcut decît să crească anxietatea tinerilor și această nevoie de a încetini ritmul, cel puțin ca măsură de protejare a sănătății mintale. Sociologul Harmut Rosa considera că, în modernitate, ritmul schimbărilor tehnologice și sociale duce la o așa-zisă accelerare socială, ce presupune așteptări generalizate privind viteza și eficiența și care provoacă, în cele din urmă, alienarea oamenilor față de lume. Astfel, pare că un sentiment profund de nostalgie a însoțit modernitatea de la început, un fel de contrareacție la schimbarea accelerată, ilustrată și de opoziția romantică față de idealurile de raționalism și eficiență.
Personală vs. istorică
În cartea Nostalgia. Povestea unei emoții periculoase, recent apărută în limba română, Agnes Arnold Forster urmărește evoluția gîndirii și a discursului public despre nostalgie. Forster arată cum în fiecare perioadă istorică de criză, mass-media au semnalat alarmist un fenomen nostalgic „fără precedent”, mai ales începînd cu anii 1970, cînd s-au și desfășurat și publicat primele studii sociologice despre nostalgie. Sociologul Fred Davis a identificat două mari tipuri de nostalgie, una personală și alta istorică, cu resorturi afective diferite. Nostalgia personală se referă la anii propriei tinereți și la amintiri plăcute legate de aceștia și este cu atît mai întîlnită cu cît scade speranța într-un viitor mai bun, de obicei odată cu înaintarea în vîrstă.
În schimb, nostalgia istorică are ca obiect un trecut pe care persoana respectivă nu l-a trăit. Acest sentiment de nostalgie față de o eră pe care nu am trăit-o ține de fantezia istorică, de un utopos imaginat în care ne închipuim că ne-am așeza mai bine personalitatea.
Orientarea către trecut a fost mereu asociată cu conservatorismul și, în acest sens, nostalgia a fost mult timp considerată un sentiment reacționar. Însă dorul după „vremurile de altădată”, în condițiile prezentului dominat de neoliberalism și precaritate, poate însemna la fel de bine nostalgia după un stat social solid, după condiții obiectiv mai bune de viață, cel puțin la nivel psihologic. La fel, recursul la tehnologii mai vechi poate avea de fapt valențe progresiste, atunci cînd noile tehnologii au efecte adverse asupra sănătății mintale sau a memoriei și creativității umane. Prioritizarea conținutului în fața mediului, a calității în schimbul vitezei, a angajamentului și creativității în locul consumului pasiv nu ar trebui ideologizată.
Însă, în discursul public, astfel de practici sînt adesea asociate cu o regresivitate antitehnologică ce frizează luddismul, anacronică sau pretențioasă, atunci cînd prin progres se înțelege exclusiv progres tehnologic, nu și unul umanist. O încununare a acestei tendințe promite să fie revoluția AI, un fapt tehnologic total în care progresul tehnic pare să fie sinonim cu regresia accelerată a intelectului și a creativității umane.
Aceste sentimente de nostalgie istorică sînt atent speculate și uneori chiar cultivate de industria de marketing, atît comercial, cît și politic. Industriile culturale par să dezvolte un model nostalgic de producție culturală, în care trecutul este o sursă practic nelimitată de idei ce pot fi permanent reciclate și remixate, tendință pe care Inteligența Artificială poate doar să o accelereze. Modelul nostalgic de producție culturală e un răspuns la nevoia de control și predictibilitate și la presiunile asupra profitabilității acestor industrii culturale. E mai costisitor și mai riscant să produci ceva nou, pe cînd bazele de date, arhivele media, capitalul cultural al trecutului sînt resurse ce pot fi refolosite și relansate ciclic, într-o veșnică reîntoarcere culturală.
În acest context de retromanie generală (Simon Reynolds), vechile tehnologii media pot fi folosite și ca marcaje de distincție, care să semnalizeze în anumite contexte sociale o formă de rafinament estetic și de diferențiere simbolică. Chiar dacă termenul este mai puțin folosit în prezent, conceptul de hipster rămîne paradigmatic pentru acest tip de atitudine. Astfel de tactici de performare demonstrativă a identității sînt mai vizibile azi în figura „masculului performativ”, care coagulează idei progresiste și feministe, împreună cu practici de consum alternativ, toate foarte vizibile, astfel încît să transmită o impresie generală de sensibilitate emoțională, opusă tipului clasic de masculinitate, mereu suspect de toxicitate.
Într-un astfel de context, tehnologiile datate au și avantajul de a fi mult mai vizibile: un vinil care iese pe jumătate dintr-un tote bag, o carte canonică citită în public, un walkman cu căști cu fir.
Performativi sau autentici, nostalgici sau genuin interesați de calitățile intrinseci ale vechilor tehnologii, utilizatorii acestora au potențialul, cel puțin teoretic, de a se transforma dintr-o nișă pe coada lungă a distribuției mijloacelor media într-o masă critică de refuznici ai hegemoniei digitale. Soluțiile low-tech au avantajul de a stimula creativitatea utilizatorilor, nevoiți să gestioneze limitările acestor tehnologii și resurse limitate. În același timp, spațiul mental pe care detoxifierea digitală îl eliberează prin încetinirea ritmurilor vieții față de instantaneitatea digitalului, cît și dimensiunea tactilă și ritualurile corporale pe care le presupun artefactele fizice, stimulează sentimentul de autonomie personală.
Pînă la urmă, atunci cînd tinerii scormonesc prin cutiile cu viniluri, nu caută doar un obiect de branding personal sau o experiență muzicală vintage, ci și un pic de sens într-o lume mult prea grăbită.
Ciprian State este antropolog și expert în marketing.
.jpg)
