Șirul se încheie în 1969. Atunci a trecut pentru ultima oară arhiereul greco-catolic peste acea zi din calendar. Se afla la Căldărușani, în mănăstirea ortodoxă de lîngă București, ce-i devenise din 1956 domiciliu obligatoriu. Rămăsese acolo, chiar dacă i se ridicase recent interdicția de a părăsi locul. Fost deținut politic, fără a fi judecat și condamnat vreodată de un tribunal, a decis să nu profite de faptul că ușa așezămîntului monahal în care stătuse țintuit mai bine de un deceniu s-a deschis ispititor în aprilie 1968. Transmitea astfel un mesaj. Ținea să arate că nu era un cetățean și un creștin liber. Nu putea să meargă și să se reinstaleze unde dorea, la Cluj, în reședința sa episcopală. Biserica Unită cu Roma continua să fie considerată de statul român desființată, eliminată complet din peisajul confesional.
Ce a făcut și cum s-a simțit episcopul Iuliu Hossu în acea zi, la cincizeci și unu de ani depărtare de momentul de mare bucurie și speranță pe care-l trăise la Alba Iulia, nu știm. N-a așternut nimic pe hîrtie. Renunțase de cîtva timp să-și mai scrie memoriile. Le-a pus punct la începutul anilor ’60, probabil cu sentimentul eliberator că izbutise să lase o amplă mărturie despre ce a fost cel mai rău, despre calvarul îndurat din 1948 de episcopii greco-catolici. Nici informatorii Securității care continuau să-l taloneze nu spun nimic despre acel ultim 1 decembrie din viața lui. În ziua cu pricina pare că nu s-a petrecut ceva ieșit din comun. E loc de bănuiala că octogenarul ierarh a avut un program oarecare, de rugăciune, lectură, meditație și autogospodărire.
Cu o zi mai devreme însă, o duminică, a fost altfel. O notă informativă arată că Iuliu Hossu n-a pierdut, de fapt, acel prilej de aducere aminte. Nu l-a ignorat, amărît și istovit. Doar că a prăznuit în avans. Pe 30 noiembrie a oficiat un serviciu divin în camera sa, în amintirea Unirii de la 1918, precizează „sursa”. A slujit o liturghie cu dedicație specială așadar, închinată marii înfăptuiri istorice românești, la care Biserica Unită contribuise din plin. I-au fost alături cinci vizitatori mireni sosiți cu mașina de la București. Hotărîseră să-și petreacă astfel singura lor zi liberă din săptămînă. Unul dintre ei, vechi cunoscut de-al episcopului, participase la rîndu-i la adunarea de la Alba Iulia. Toți purtau brasarde tricolore, semn că dădeau evenimentului aniversat valoare de sărbătoare națională. Aduseseră vin și pateuri. Cu ele s-a încropit apoi o mică gustare, în sărăcăcioasa încăpere alăturată. Acolo, timp de vreo patru ore, gazda i-a răsfățat însuflețită cu poveștile sale, mai ales cu amintiri din tinerețe și despre Unire. S-a plîns doar de faptul că stă în frig și că are tare puține resurse materiale. De visat, nu încetase însă să viseze. Cînd și-a condus oaspeții, la plecare, le-a mărturisit că nutrea încă speranța că se va întoarce la Cluj ca episcop, preluîndu-și eparhia. Se obișnuise în anii de detenție să o viziteze cu ochii minții, din aproape în aproape, zi de zi. La final, „nota” asigură: grupusculul acela de nostalgici reuniți ad-hoc n-a vorbit contra regimului.
Cam atît îi mai rămăsese episcopului Hossu să facă de 1 decembrie, ziua în care, în 1918, citise la Alba Iulia rezoluția de unire, în fața mulțimii adunate pe Cîmpul lui Horia: să-și aducă aminte solitar ori împreună cu cîțiva apropiați de acel moment măreț și să se roage, ca un consecvent și bun patriot, pentru trăinicia celor hotărîte odinioară. Cam asta putuse să facă și în ultimii douăzeci și unu de ani, împletind în propriile gînduri nu numai bucurie, ci și durere. Căci, din 1948, 1 decembrie ajunsese să aibă pentru el și ai lui o dublă semnificație, foarte împovărătoare sufletește. Nu era doar ziua cînd s-a luat marea decizie plebiscitară a românilor ardeleni, ci și data la care statul comunist a emis, cu cinism, decretul de scoatere în afara legii a cultului greco-catolic.
Pînă în urmă cu un an, Iuliu Hossu își legase totuși ceva nădejdi de acel reper temporal. Încercase să-i folosească dubla valoare simbolică pentru a convinge conducerea țării să repare răul comis. L-a stimulat la acțiune contextul. Eliberarea deținuților politici, în 1964, și apoi moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej și atmosfera de dezgheț ideologic i s-au părut a fi semne încurajatoare. S-a pus atunci să scrie și să trimită suplici la Guvern. Și-a asumat rolul de voce legitimă a greco-catolicilor în fața autorităților. Numai el mai trăia dintre episcopii uniți arestați în 1948, pe care statul român îi recunoscuse la vremea lor. Trei memorii i-a expediat președintelui Consiliului de Miniștri, Ion Gheorghe Maurer, în trei ani succesivi, începînd din 3 octombrie 1965. Cu primul parcă a vrut să testeze limitele mărinimiei puterii politice față de cei pe care-i chinuise pînă mai ieri prin închisori și domicilii obligatorii. Încă fără acte și fără dreptul de a circula liber, a cerut să i se îngăduie plecarea temporară în Italia. Dorea să prindă, se deduce, ultimele lucrări ale Conciliului Vatican II și să ofere acolo dovada vie că Biserica sa mai trăia. În documentul cu pricina, ca și în următoarele, solicitarea majoră a fost repunerea în drepturi a acelei confesiuni, prigonită de stat în pofida aportului ei la desăvîrșirea lui. Semnificativ, celelalte două memorii au fost datate în 1 decembrie. Episcopul dorise să reamintească astfel contribuția istorică a uniților, dar și fărădelegea ce i-a lovit treizeci de ani mai tîrziu. Îl încuraja curentul politic de recuperare și de folosire a trecutului național ca armătură ideologică, un trecut ocultat în „obsedantul deceniu”. A căutat să profite de revenirea în atenție a adunării din 1918 de la Alba Iulia, al cărei semicentenar regimul se pregătea să-l organizeze cu fast și să-l exploateze propagandistic. Suplicantul zăvorît la Căldărușani a constatat însă, de fiecare dată, că bate la porți bine ferecate. A fost ignorat cu desăvîrșire. A așteptat în zadar atît răspunsul la epistole, cît și invitația de a-și susține cauza prin viu grai, așa cum solicitase.
Și totuși a mai încercat. În 1968 a mai redactat un memoriu, trimis de astă dată lui Nicolae Ceușescu, în octombrie. Iarăși fără ecou. Dacă episcopul rămăsese cumva cu un rest de speranțe că semicentenarul i-ar putea folosi Bisericii sale, ele s-au risipit cu totul spre începutul acelei ierni. Prin tăcerea lor, guvernanții i-au dat de înțeles că pot și fără el, că vor ține oricum un grandios miting aniversar. Le-ar fi fost util ca trofeu de arătat mulțimilor, ca semn că marele supraviețuitor din generația Unirii cauționează evenimentul. Dar nu erau dispuși să plătească prețul cerut. N-aveau de gînd să reabiliteze Biserica Greco-Catolică. Or, Iuliu Hossu tocmai asta le-a spus celor care l-au tatonat insidios. Era condiția lui. Nu concepea să meargă la Alba Iulia și să se înfățișeze public, pentru a reciti, eventual, documentul, decît în calitatea deținută în 1918, de ierarh al unei Biserici recunoscute și libere. Pentru aceasta, ea trebuia să fie scoasă din catacombe. Ajunsese să nu mai existe nici în reconstituirile istorice. Era evacuată și de acolo, prin rescrierea trecutului în canonul fixat de cenzură. N-a putut fi pomenită deloc în ampla monografie despre Marea Adunare de la Alba Iulia, publicată în acel an de Ștefan Pascu. Cartea respectivă îl atinsese și personal pe episcop. Fotografia la care ținea atît de mult, ce-l înfățișa citind rezoluția unirii, fusese pur și simplu trucată în volum. Proba materială că jucase un rol aparte în acea zi se transformase într-un colaj aglomerat, înțesat cu personaje decupate cine știe de unde, printre care el figura ca un oarecare. Cu voce stinsă, necăjit și neputincios, i-a semnalat mistificarea lui Mircea Todericiu, preotul de la Cleveland care l-a vizitat în acea vară și l-a înregistrat pe bandă de magnetofon.
Din partea conducerii statului, era deci evident că episcopul Hossu n-avea de ce să se mai aștepte la ceva bun. În chestiunea Bisericii Unite, ea dovedise în 1968 că nu intenționează să dea înapoi. Rămînea inflexibilă, chiar dacă tocmai făcuse mare impresie prin condamnarea intervenției sovietice în Cehoslovacia și a exceselor staliniste din România anilor ’50. Cînd i se risipeau și ultimele speranțe puse în acea ambianță aniversară și de aparentă liberalizare politică, arhiereul a mai aflat ceva ce l-a pus pe gînduri. Un alt vizitator, care i-a călcat pragul în toamna tîrzie a anului 1968 și în primăvara celui următor, monseniorul Giovanni Cheli, i-a dat o mare veste. I se pregătea conferirea titlului de cardinal. Asta ar fi însemnat să ajungă la Roma, să se întoarcă într-un loc foarte drag, să aibă parte de o recunoaștere atît de înaltă. Cum să nu te încălzească la suflet o asemenea perspectivă, cum să nu te lași legănat de un astfel de vis, după ani lungi de chin și jertfă? A vrut însă să fie sigur că neașteptata călătorie va avea și retur. Și-a dat repede seama că nu. Statul român, dispus acum să-l lase să plece, nu-i oferea garanții că-l va reprimi. Se ivise ocazia să scape de el. Iuliu Hossu a decis atunci să rămînă, să nu ia calea exilului. A hotărît să nu se retragă de pe cîmpul de bătălie, așa bătrîn și măcinat de boli cum era. A ales să-și ducă lupta pînă la capăt aici, unde Biserica lui suferea. O singură armă îi mai rămăsese episcopului: rugăciunea. Nu-și pierduse credința nezdruncinată în dreptatea lui Dumnezeu și nădejdea în răsplata învierii. N-a aflat niciodată că a fost făcut, totuși, cardinal, și nici că cel care a ținut „in pectore” numirea sa, papa Paul al VI-lea, a conchis, auzindu-i vocea înregistrată și povestea: „E o figură uriașă!”. Și-ar fi putut petrece ultima zi de 1 decembrie la Roma, dar ea l-a găsit, ducîndu-și crucea împăcat, la Căldărușani.
Ovidiu Gitta este profesor universitar, decan al Facultății de Istorie și Filosofie din cadrul Universității „Babeș-Bolyai“, Cluj-Napoca.
.jpg)