Viitorul Europei?

Vom putea discuta despre viitorul Europei numai în măsura în care stabilim două-trei căi şi mijloace de legătură între trecutul şi prezentul ei.

Venind spre sala în care se desfășoară această conferință, de-a lungul aleii care mărgineşte adevărata bibliotecă Astra, m-am gîndit la aşezămîntul Astra, făcut de Andrei Şaguna şi de Gheorghe Bariţiu în a doua parte a secolului al XIX-lea, într-un flux european de emancipări cultural-naţionale, dar cu voie de la Poliţia habsburgică, pentru că aceste asociaţii, aşa-zisele „Vereine”, au apărut cam în aceeaşi perioadă în toate ţările supuse ale Imperiului. Sigur că au fost oameni pregătiţi să răspundă imediat „focului verde” şi aşa se întîmplă întotdeauna. În general, primeşti ce aştepţi. Mă gîndesc la cei care ies în întîmpinarea necunoscutului cu toate întrebările sau disperările, dar care, cum spunea Stendhal, îşi obţin curajul din coeficientul putinţei de a-şi depăşi frica. Nu trebuie mai mult curaj niciodată ca să primești răsplata. Mă gîndesc, deci, la Şaguna și Barițiu – ce români au fost amîndoi şi ce europeni! Şaguna găseşte un cătun şi face o Mitropolie, vorbeşte toate limbile Imperiului și a dus cu el în mormînt, la Răşinari, Ordinul Mare al Mariei Tereza, fiind singurul care a primit vreodată această distincție în această parte a Imperiului, fiind cel care a resuscitat sau poate că a reinventat ortodoxia românească, fiind și cel care a făcut vreo 300 de şcoli. Iar Bariţiu a fost nu doar un eminent cărturar, ci și cel mai aplaudat deputat român în Parlamentul de la Viena, între 1863 și 1865. Aici, la Biblioteca Astra, ştiu că există cufărul lui Bariţiu, o ladă strașnică, de felul celor cu care se pleca la armată, pe care el o umplea de cărţi și documente, cu care-şi pleda cauzele la Viena și prin alte părți. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, Barițiu este și un exemplu european de manager, pentru că avea grijă și să conducă o fabrică de hîrtie la Zărneşti și care era cea mai modernă fabrică de hîrtie din Imperiul Habsburgic. Barițiu a produs singur hîrtia pe care a publicat o monumentală carte de istorie a românilor din Transilvania. Spre sfîrșitul vieții, a devenit și preşedinte al Academiei Române la Bucureşti. [...]

Mi-aduc aminte că, în timpul pandemiei, am făcut un tur cu vaporaşul pe Spree, rîul care înconjoară şi străbate Berlinul, profitînd de faptul că, diplomat fiind, puteam să circul. Pe vaporaș nu era nimeni în afara echipajului, auzeam la un difuzor vocea unui ghid care explica decorul prin care treceam, în oraș nu era mai nimeni pe străzi, așa că a fost mai degrabă o întîlnire cu metafora Berlinului. La un moment dat, am ajuns în faţa Institutului American din Berlin și vocea ghidului nevăzut a spus: „Aici e Biblioteca Americană din Berlin, care se află în Berlinul de Vest. Pe data de 1 august 1961, un domn profesor care locuia în Prenzlauer Berg – care nu e departe, dar pica în Berlinul de Est – a venit să împrumute cărţi. A împrumutat două cărţi: una despre istoria Europei și alta despre istoria SUA. Noaptea s-a ridicat zidul și profesorul nu a mai putut să treacă din Est în Vest. În 1989, la două-trei zile după ce a căzut Zidul, omul a venit la bibliotecă și a returnat cărțile”. Mi se pare că este o poveste cu mult sens. A fost bine că americanii au rămas acolo, în Berlinul de Vest, chiar dacă n-au intervenit atunci cînd s-a ridicat Zidul, după cum n-au intervenit nici în 1953, cînd s-au revoltat muncitorii la Berlin, n-au intervenit nici în 1956, cînd s-au revoltat ungurii la Budapesta, n-au intervenit nici în 1968, cînd sovieticii au intrat în Praga, împreună cu partenerii din Pactul de la Varșovia, dar fără noi. Totuși, ei au dat drumul la revoluţii şi la schimbări în 1989. Din nenorocire, doar români au pierit în acea revoluţie. În orice caz, era cazul să fie o revoluţie, după cum putea fi şi în 1956, și în 1961, şi în 1968. Și atunci Europa de Est era coaptă pentru revoluţie, semn că nu a fost niciodată pregătită pentru comunism.

Acestea sînt lucruri care ţin de trecutul Europei, nu de viitorul ei. Pe de altă parte, putem discuta în mod cert doar despre trecutul și prezentul Europei. Vom putea discuta despre viitorul Europei numai în măsura în care stabilim două-trei căi şi mijloace de legătură între trecutul şi prezentul ei. [...]

Acum, Europa arată astăzi foarte bine. Sîntem aici, împreună, există o revistă săptămînală ca Dilema, există mijloace de comunicare noi, moderne, cu o cinetică impresionantă, ne pot vedea prin stream şi alţii în momentul acesta, aflăm lucruri în mod instantaneu şi nu mai trebuie să mergem la cărțile lui Şincai și Bariţiu pentru că există un oracol fără faţă pe care-l putem întreba orice: Ce a fost cu Bariţiu? Ce a fost cu Mahabharata? Despre ce e vorba în Ramayana? Cine e principalul personaj din Război şi pace? Cum de s-a îndrăgostit tînărul ofițer Lev Tolstoi la Iaşi? E foarte bine.

Mai există o ramură a acestor „oracole” inteligente, care se numeşte Claude şi care îmi pare mai poetică şi mai interesantă pentru noi, cei cărora ne face plăcere să citim. Dar printre aceste „oracole”, mai bine zis în spatele lor, sînt fel de fel de personaje reacţionare care dau Europa drept „în curs de extincţie”. Unul dintre personaje se numeşte Peter Thiel, este german. Unii spun că este cel mai inteligent om din lume. Mai este şi un român, care se numeşte Călin Alămariu, care s-a născut la Satu Mare în 1980, a emigrat cu părinţii în SUA, a studiat la MIT, a început prin blog-uri, acum zece ani, cum au început toţi aceştia cu ani înainte de venirea la putere a lui Trump, şi care e un fel de Emil Cioran, un fel de Nietzsche al acestui grup. El scrie online sub numele Bronze Age Pervert.

Trăim într-o lume în care orice ai spune se poate verifica şi se poate confirma sau infirma. Este acesta un avantaj al celor mai antieuropeni gînditori globali din istoria umanităţii? Mulți dintre acești domni au legătură directă cu Europa – fondatorul Anthropic, care are Claude, de exemplu, este italian, Peter Thiel este german pursînge, fondatorul lui Palantir este un anume Alex Karp, care şi-a dat doctoratul cu Habermas, la Frankfurt. Aceşti oameni au o teză care-i uneşte cumva, expusă cu accente mai mult sau mai puţin ascuţite. [...] Ei se numesc „acceleraţionişti”, fac parte dintr-un mare curent şi nu sînt doar anti-iluminişti, ci sînt şi adepţii iluminismului negru, The Dark Enlightment. Ei spun că a venit sfîrşitul Europei. Ei au în spate cea mai înaltă dezvoltare tehnologică posibilă, cuantificabilă în mii de miliarde de dolari. Nu există un echivalent al lor în Europa. [...] Cei care aplaudă şi sînt foarte mulţumiţi din punct de vedere intelectual, cultural, cu vlăstarele lor europene care au împărţit şi dau roadele astea paradoxale în America sînt europenii, totuşi. Europenii aşteaptă, vorbesc cu ei, ascultă şi nu pot să-şi reprime o formă de adîncă disperare. Au proliferat la marile edituri europene cărțile care vorbesc despre Europa în termenii declinului, apusului, dispariției.

Dar în Europa există un prezent. Este definitivă diagnoza fatală a celor din California? În orice caz, cînd ai un diagnostic fatal trebuie să ai parte şi de o a doua opinie. Eu zic să nu ne luăm după ameninţări, ci să privim realitatea, care apare cam așa. Europa nu are tehnologia de vîrf pe care americanii acum o pot folosi, care ameninţă să asigure cea mai înaltă dezvoltare a umanităţii şi să-i asigure, eventual, sfîrşitul în acelaşi timp. Europenii sînt concurenţii tehnologiei respective prin încercări de regularizare, de implementare a regulilor de folosire. Dar nu poţi să fii competitiv cu reguli. În general, cei care sînt competitivi nu sînt regulatori, nu sînt cei care ordonează. [...]

Printre profeții de acest gen, găsești din cînd în cînd și cîteva minţi din America şi Europa care gîndesc altfel: există un bulgar, Ivan Krastev, există o doamnă Anne Applerbaum, care este soţia ministrului de Externe al Poloniei, laureată a premiului Pulizer, există un domn Draghi, care a fost preşedintele Comisiei şi preşedintele Băncii Europene Centrale, există un domn Peter Sloterdijk, care este, după părerea mea, cel mai important filozof al momentului, un filozof umanist, iluminist. [...] Sloterdijk scrie despre cum Europa a ajuns să nu mai fie iubită mai de nimeni, deşi majoritatea europenilor sînt în mod evident beneficiarii acestei Europe. [...] Cei care nu sînt atît de pesimişti şi nu vor să vadă că în interiorul Europei se topeşte miezul ei tare sînt un fel de „victimologi”, adică spun: China, America şi Rusia ne-au pus gînd rău şi noi nu le vom putea face faţă niciodată. Și în afară de aceste profeții și văicăreli, alte voci nu se prea aud.

Dar, dacă ieşim dincolo de aceste cărţi, care pot fi şi provocatoare, pentru că concurenţa e mare la provocări, şi ne uităm doar la ştiri vedem că în Franţa vor fi alegeri anul viitor şi că, aşa cum arată lucrurile acum, alegerile vor fi cîștigate ori de Marine Le Pen, o extremistă de dreapta, anti-Bruxelles, mai degrabă pro-rusă, ori de Mélenchon, care este un extremist de stînga, înconjurat cu steaguri palestiniene, unul dintre principalii incitatori ai acestor mişcări ultrastîngiste care au unit toţi adepţii infracţiunii publice. În Germania a început anul politic al tuturor schimbărilor cu alegerile din landul Saxonia-Anhalt, unde a cîştigat AfD-ul. În Italia a apărut un general care a fost ataşat militar la Moscova, care e mult mai rău decît Meloni. El este pentru oprirea ajutorului pentru Ucraina și pro-Rusia. În Polonia vedeţi ce se întîmplă de cîteva zile, iar Polonia este o ţară înfloritoare din multe puncte de vedere, dar cu mari probleme taman cînd este invitată de Trump să facă parte din Grupul celor 20. Iar atunci apar unii care spun că trebuie schimbată Curtea Constituţională și alţii care spun că asta ar fi o lovitură de stat.

Asistăm la o implozie a miezului spectrului politic, a mainstream-ului. Partidele de centru, partidele populare şi-au pierdut din vigoare. De ce? Pentru că în Europa creşterea nu mai există. Europa îşi pierde toţi prietenii. Europenii sînt primii care trădează Europa. Iar în ultimul an şi jumătate principalul aliat şi creator al Europei occidentale postbelice, care este America, abandonează Europa. Cînd în Strategia de securitate americană apare o idee luată aproape din ideologia lui Peter Thiel cum că democraţia europeană nu ne mai interesează, nu este ceea ce trebuie, Rusia e un partener stabil și China este adversarul strategic, e cert că, în viziunea oficială americană, Europa este decartată, scoasă din circulaţie, chiar dacă vor fi trupe sau nu vor mai fi trupe.

Cum poate să arate viitorul? Se poate un viitor al Europei fără parteneriatul atlantic? Raymond Aron spunea că civilizaţia atlantică este proiecţia civilizaţiei europene. La propriu şi la figurat, ca să zic aşa, pentru că inventarea SUA, inventarea Americii de Sud, înventarea întregii emisfere vestice a fost o treabă a europenilor. Într-un fel, și China este o proiecţie europeană, ca Chină comunistă, pentru că şi comunismul, la fel precum capitalismul, sînt invenţii europene. Deci Europa era prezentă în lume și în alb, şi în negru, în variantele total opuse, capitalism şi comunism, într-o situaţie de centru, de pivot central. Acum, acest pivot central-european nu mai există. [...]

 

(fragment din conferința „Viitorul Europei?” susținută de Emil Hurezeanu pe 31 octombrie a.c. în cadrul Conferințelor Dilema de la Sibiu)

 

 Emil Hurezeanu este jurnalist, fost ambasador și ministru de Externe.

Share