Letopiseţul Cantacuzinesc, o cronică de la începutul modernităţii, de pe la 1690, conţine chiar la începutul său două legende cu privire la Valahia sau la Transalpina, adică Ţara de dincolo de munţi, „Ultra montes nivium”, cum apare într-un document al Cavalerilor Teutoni de la 1200 şi un pic, „peste munţii înzăpeziţi”, sau, cum i s-a mai spus, Ungrovlahia, adică Vlahia de lîngă Ungaria. Prima se referă la o iniţiativă de organizare administrativă şi politică în sud. Se spune că un mănunchi de boieri înrudiţi au venit şi şi-au pus scaunul de stăpînire la Turnu Severin. Apoi, al doilea scaun l-au stabilit la Strehaia. Şi aşa, s-au prelins cînd pe lîngă Dunăre, cînd prin zona subcarpatică, punînd bazele puterii acolo. Legenda respectivă atribuie Olteniei o prioritate în organizarea statului. Oltenia, pe vremea aceea, se chema Banatul de Severin sau – înainte de a deveni banat prin efortul reorganizator al maghiarilor – se numea chiar Ţara Severinului. Pe de altă parte, însă, avem o altă legendă pe aceeași temă, consemnată tot acolo. (Cconicarul, neştiind care e cea mai bună, le-a transcris pe amîndouă.) După cealaltă legendă, din Ţara Făgăraşului, pe la 1290, a coborît cu suita sa un anume Negru Vodă – şi a ajuns la Cîmpulung. Acolo oraşul exista deja. În legendă, Negru Vodă vine nu doar cu români, ci vine şi cu saşi şi cu maghiari. Aşadar, Ţara Românească, la începuturile ei, a fost plurietnică.
Dar avem două legende concurente. Fiecare vorbește despre o altă întemeiere statală. Probabil că, într-un anumit moment al procesului de fuziune care a condus pînă la urmă la formarea Ţării Românești, cele două formaţiuni prestatale, incipiente, au fuzionat. Căile erau destul de simple şi în acelaşi timp restrînse. Ori cineva se însura cu altcineva, deci era o uniune matrimonială, ori cineva cucerea pe altcineva, urmînd calea războinică, ori, a treia eventualitate, cea mai frumoasă, prin înţelegeri amiabile se ajungea la această fuzionare, făcîndu-se concesii între o parte şi cealaltă.
Pînă la 1241, cînd au venit tătarii, regii maghiari pretindeau că stăpînesc pînă la Dunăre. Deci zona ar fi fost în sfera lor de putere. Sigur că ar fi de discutat cînd anume, pentru că, după cum bine ştim, în Muntenia, ca și în Moldova, ajungeau încă triburile cumane din zonă pe toată partea de cîmpie care este la răsărit de Carpaţi. Bărăganul era plin de mlaştini şi păduri. Codrii Vlăsiei sînt faimoşi. De ce ai Vlăsiei? Vlăsie = Valahie, pentru că acolo locuiau vlahi. Dar, dacă îl citim pe Alberic de Trois-Fontanes, un cronicar al Cruciadei, el povesteşte cum, sub semnul bătăliei de la Kalka, în care tătarii i-au învins pe ruși și pe cumani, doi dintre regii (reguli, regişori) din zonă – aşadar din Muntenia – şi-au luat familiile, supuşii, apropiaţii şi au plecat. Unde? Alăturîndu-se unei oştiri cruciate care se îndrepta către Constantinopol, unde încă mai răzbea să reziste Imperiul Latin de la Constantinopol, sîntem deci pe la 1230-1240, şi-au căsătorit fiicele cu nişte cavaleri occidentali, iar pe aceşti regi cronicarul îi numeşte: unul era Ionas – unii i-au zis Ionaş, cumanii trăiau amestecaţi cu românii –, celălalt se numea Soronius, în această formă latină în care transmite cronicarul.
Cine a rămas acolo? Ştim ce spune Diploma cavalerilor ioaniţi, de la 1247, unde sînt consemnaţi cu numele cîţiva: Ioan, Farcaş, Seneslau, se pomeneşte şi de Litovoi. În perioada tîrziu cruciată, regele Andrei al II-lea, care participase în Orient la cruciadă, şi-a dat seama că are nevoie de un ajutor militar pentru a stăvili invaziile periodice şi anarhice ale populaţiilor nomade (nu chiar atît de nomade, că staționau deja de o bună perioadă în Cîmpia Română şi la răsărit de Carpaţi, sedentarizîndu-se întrucîtva pe un anume teritoriu). Deci regele i-a invitat pe Cavalerii teutoni să se aşeze în Ungaria. Vorbim de anul 1211, cînd începe epopeea teutonă, scurtă, de altfel, care a fost curmată brutal tot de acelaşi rege în 1225.
Era un obicei mai vechi al regilor maghiari de a-şi consolida graniţele regatului apelînd la ajutorul unora. Şi românii se numărau la un moment dat printre cei care apărau graniţa regatului, şi secuii, care au fost mutaţi pînă au ajuns pe aliniamentul unde-i găsim şi astăzi, şi teutonii au fost primiţi în același scop. Teutonii au construit cinci cetăţi spre a apăra de vulnerabilități teritoriul bîntuit periodic de cavalcade cumane. Au organizat strategic teritoriul. Practic, în acest fel protejau și drumurile, comerţul, drumuri care legau Europa nordică de Europa sudică, de Balcani, dar şi de Europa Centrală de Răsărit. Şi şi-au făcut datoria, pînă cînd au socotit că pot face un pas înainte. Au încălcat deci principiul stabilit de comun acord cu regele maghiar: să construiască doar cetăţi de pămînt şi lemn, nu și de piatră. Regele a interpretat ca un act de nesupunere şi de cutezanţă construcția teutonă de fortificații din piatră, convins că se pune la îndoială stăpînirea lui asupra acestui pămînt. Pe de altă parte, cavalerii germani au făcut un salt peste Carpaţi. Au trecut de Braşov şi au ajuns, de pildă, la ceea ce în documentele lor se numeşte Terra Bozza. Unii istorici spun că ar putea să reprezinte un teritoriu care încă este în preajma Transilvaniei, dar alții tind să vadă în Terra Bozza... Buzăul. Totul urma să se constituie într-un stat pus direct sub protecția papei. Asta a pus capac, regele şi-a luat forţele armate, a cucerit cetăţile teutone şi i-a azvîrlit pe cavaleri de aici, pentru totdeauna.
Ioaniţii n-au rămas mult în Oltenia. Ei nu mai primiseră, datorită lecţiei pe care Ungaria o suferise din partea teutonilor, drepturile predecesorilor cruciați. Dacă citim Diploma cavalerilor ioaniţi, observăm că li se spune: teritoriile pe care le stăpînesc românii, cu morile lor, cu forţele lor armate, cu maşinile lor de luptă, rămîn în posesia acestora. Ordinul primea drepturi asupra zonei, dar nu integrale. Şi probabil că, din cauza asta, făcîndu-şi socotelile, după doi, trei, cinci ani, ioaniţii s-au retras. Dar e de observat o continuitate a prezenţei cruciate pe teritoriu, în sudul ţării, în prima parte a secolului al XIII-lea.
Pe de altă parte, beneficiind de experiența coabitării cu teutonii, românii își structuraseră propriile forme de stăpînire deja, cele menționate în documentul din 1247. Şi, parcă dintr-o dată, circa trei decenii mai tîrziu, izbucneşte răzvrătirea antimaghiară din Oltenia. Voievodul Litovoi împreună cu fratele său Bărbat s-au ridicat împotriva regelui foarte tînăr Ladislau al IV-lea Cumanul prin anii 1270-1275. Litovoi a fost ucis în luptă, fratele lui, Bărbat, prins de maghiari, a fost răscumpărat pe bani grei şi adus înapoi acasă. Pînă la urmă, și Ladislau al IV-lea Cumanul a fost asasinat de doi cumani. Curînd după aceea, dinastia arpadiană s-a prăbuşit. Au început acum confruntările pentru coroana maghiară, o perioadă de frămîntări, de instabilitate. Sîntem pe la anii 1290-1300. Cîțiva ani după aceea apare acel pretendent care s-a dovedit viabil pînă la urmă, Carol Robert din dinastia de Anjou, un occidental cu viziuni politice și sociale precise: fidel catolicismului şi în acelaşi timp orînduielii feudale de tip apusean, în care locul nobililor e foarte strict stabilit ierarhic. Or, el moştenea o Ungarie în care nobilimea era de multe feluri: categorii cu diverse tipuri de privilegii, o piramidă pestriță.
Tot în preajma anului 1290 apar şi românii convocaţi în congregație generală, alături de celelalte stări ale regatului maghiar. Pe urmă, la fel de brusc, dispar din acte. Totodată, cronicari mai tîrzii transmit că Negru Vodă ar fi trecut din Ţara Făgăraşului în Cîmpulung cam în acea perioadă, pe la 1290, poate 1292. Istoriografia română aprecia că această trecere, efectivă, ar fi fost o răzvrătire împotriva dominației maghiare. Eu cred că era un moment în care voievodul Transilvaniei se erija în posibil dinast. Ar fi vrut cumva să se rupă cu Transilvania de Ungaria şi să-şi facă propriul sistem statal, rezervîndu-și centralitatea și vîrful ierarhiei. Acest voievod, că vorbim despre Roland Borsa sau despre Ladislau Kán, avea antene înspre sud. Kán a şi dorit să se însoare cu o prinţesă sîrbă, aşadar ortodoxă, certîndu-se din acest motiv cu cardinalul Gentilis, şi nu este deloc neplauzibil că Negru Vodă a primit misiunea de a prelungi și asigura puterea transilvană dincolo de Carpați şi de a organiza, în nume propriu, dar cu delegație voievodală transilvană, această zonă transalpină.
Ce oameni a întîlnit Negru Vodă la sud de Carpaţi? În primul rînd, oltenimea alături de cumani, către sudul ținutului și către răsărit. A mai întîlnit apoi alţi români, dar și cumani, ba chiar și urme de pecenegi prin zona în care tocmai cobora. Însă acolo erau şi saşi, erau şi maghiari, se pare. Catolicismul era bine reprezentat la sud de Carpați, şi a rămas astfel pînă pe la Mircea cel Bătrîn, pînă spre finalul secolului al XIV-lea, cînd chiar s-a întemeiat o Episcopie romano-catolică la Argeș (1381). Ţara Românească nu era încă Ţara Românească. Aşadar, era Oltenia, era zona de nord şi probabil că, pînă la un punct, era şi o parte din Muntenia. Dar cam pe unde stăteau tătarii în perioada aceea? Tătarii, care erau o superputere, începînd cu 1241-1243, cînd au învins forţele maghiare, s-au stabilit în Bugeac și Dobrogea de Nord. Deci centrele locale ale puterii lor au fost Chilia, Cetatea Albă și Isaccea. În prima parte a secolului al XIV-lea tot spațiul dintre Carpații Orientali și Nistru era controlat de mongoli. Abia după 1340-1350 victoria lui Ludovic de Anjou, prin ostașii săi maramureșeni, i-a împins dincolo de Nistru. Vidul de putere astfel generat a permis descălecatul lui Bogdan de Cuhea, probabil în 1365, act întemeietor al statalității moldovene.
Care sînt deci elementele de populație care au intrat în alcătuirea Ţării Româneşti? Românii, apoi cumanii, pe care unii ar prefera să-i treacă sub tăcere, din rîndul cărora unii s-au maghiarizat, alţii s-au bulgarizat, alţii s-au românizat; apoi avem tătari, avem genovezi mai spre vărsarea Dunării în mare, bulgari și armeni. Și mai avem şi preoţime, şi oameni ai spiritului, care veneau din Balcani (Bizanț, Bulgaria) ca purtătorii ai ortodoxiei. De ce am devenit ortodocşi după ce am devenit români? Deoarece catolicismul angevin era agresiv şi imperialist. Şi românii sînt cei care voiau să fie români. Ei puteau să fie bulgari, puteau să fie maghiari, puteau să fie şi vikingi la un moment dat (am avut şi un episod viking la Dunăre). N-au vrut să fie nici una, nici alta. În felul lor, ei aveau un instinct al răzvrătirii, voiau să fie altfel chiar și decît restul bizantinilor cu toate că ei, românii, se considerau bizantini, căci de aceea își spuneau „romani”. Dar ei se socoteau adevărații romani, ca vorbitori de limbă neolatină, în timp ce bizantinii vorbeau grecește. Şi, pînă la urmă, din asemenea elemente s-a constituit o identitate „rebelă”, nu chiar atît de supusă pe cît poate părea.
Ţara Românească, în secolul al XIV-lea, este cel puţin biconfesională, deşi nu toţi cumanii erau ortodocşi sau catolici, cel puţin în primele generaţii. S-or fi păstrat şi ei cu credinţele lor, dintre care unele elemente le regăsim poate în folclor. De ce vorbesc cronicarii noştri despre descălecat? De ce nu zic întemeiere sau fondare a statului? Nu e doar o chestie de vocabular. E pentru că cei care se opreau şi îşi așezau puterea asupra unui loc coborau de pe cal. Asta făceau de obicei popoarele nomade, ele erau călărețe prin excelență. Ceilalţi, agricultorii și lemnarii, erau pedeştri, la fel şi oierii, transhumanți ori ba. Și de ce una dintre dările fundamentale în Evul Mediu românesc este darea calului? Se dă domniei un cal pentru dreptul de a se folosi pămîntul, pentru protecție militară și juridică și pentru a se evita pedepsele. De ce tocmai un cal? Lucrurile astea vorbesc de la sine...
Avem această şansă de a fi la o răscruce a civilizaţiilor. Aici la noi, ca şi în Spania sau Portugalia, s-a bătut islamul cu creştinătatea, dar s-au bătut şi două creştinătăţi: una catolică, una ortodoxă îi zicem noi astăzi, pravoslavnică. Şi s-au mai dus bătălii şi cu atîtea popoare care vin din cu totul altă sferă de credinţe, acele popoare ale stepei, acele purtătoare ale etosului oriental neislamic şi care n-a dispărut. Nu putem nega apartenenţa noastră la o lume mai vastă, care este central-europeană, dar este şi balcanică și are și adieri îndepărtate de stepă.
Ovidiu Pecican este istoric, scriitor și profesor la Facultatea de Studii Europene a Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca.
