Săptămîna trecută, Nicușor Dan a declarat că toată energia instituțională i-a fost absorbită de eforturile pentru rezolvarea problemei deficitului bugetar, dar că urmează „să facă lucruri” în domeniul Justiției. E greu de spus ce se ascunde sub această formulă sibilinică. Ce poate să facă președintele României în acest domeniu, în limita atribuțiilor sale constituționale și legale?
Numirea în funcție a judecătorilor și a procurorilor, cu excepția celor stagiari, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, este mai degrabă o atribuție constituțională formală. Ponderea decizională reală aparține CSM. Politica de selectare și formare a magistraților este elaborată de acest „garant al independenței Justiției”. Președintele nu selectează magistrații, ci validează propunerile care i se fac. Nu a fost semnalat vreun caz în care să se fi refuzat o asemenea propunere (nu e vorba de numirile în funcții de conducere, atribuție care i-a fost retrasă președintelui). Există o singură posibilitate pentru ca această numire să nu fie pur formală. Președintele ar putea să cenzureze modalitatea, generalizată de CSM în ultimii ani, de a propune președintelui numirea unor judecători și procurori care nu au urmat cursurile de formare inițială la Institutul Național al Magistraturii. După numire, aceștia dobîndesc imediat statutul de magistrat definitiv, cu atribuții depline în judecătoriile și parchetele unde au fost repartizați, fără a avea însă o minimă experiență teoretică și practică de judecător sau de procuror. S-a schimbat treptat raportul numeric dintre magistrații numiți pe această cale și cei care au urmat cursurile de formare inițială la INM. Excepția a devenit regulă. Este adevărat că valul de pensionări din magistratură a justificat temporar această situație, care a impus o soluție excepțională pentru ocuparea numeroaselor locuri vacante. Este însă timpul să se restabilească raportul firesc dintre regulă și excepție în procesul de selectare a magistraților, iar președintele, care are atribuția de a-i numi în funcție, poate interveni în acest proces. Atribuția de numire în funcție ar dobîndi astfel conținut.
Onorifică, deci tot formală, pare să fie și atribuția pe care o are președintele de a prezida lucrările CSM la care participă. Participarea ar dobîndi însă conținut dacă președintele ar cunoaște starea reală a sistemului judiciar și ar avea o viziune coerentă și eficientă despre reforma acestui sistem. Dintre cei care au ocupat funcția de președinte al României, Nicușor Dan este singurul care s-a confruntat, efectiv și repetat, cu modul de funcționare a instituțiilor Justiției. Atît înainte de a fi ales primar al Municipiului București, cît și ulterior, pînă la cîștigarea alegerilor prezidențiale, a pledat, cu sau fără succes, în numeroase procese în care s-au dezbătut probleme de urbanism. Obstinația cu care s-a luptat în aceste procese a fost nutrită din dorința de a sluji o cauză, prin care a cîștigat notorietate și credibilitate, mai întîi în Capitală, iar apoi în țară. Dacă obstinația amatorului poate fi bună în politică, nu mai este suficientă în poziția președintelui care vrea „să facă lucruri” în domeniul Justiției. Pentru a înțelege care sînt aceste lucruri și cum poate să le facă, trebuie să apeleze la cei mai buni specialiști în drept, atît din zona academică, cît și din cea a profesiilor juridice. O viziune coerentă și eficientă privind reforma Justiției este posibilă prin unirea dedicației pentru o cauză cu expertiza celor mai buni profesioniști. Prezidarea lucrărilor CSM este atribuția constituțională prin care președintele poate să solidarizeze această instituție pentru a pune în operă o asemenea viziune.
Un obiectiv indispensabil în această viziune este echilibrul necesar dintre puterea judecătorească, puterea executivă și puterea legislativă. Președintele are atribuții în toate aceste trei puteri. Nu sînt doar atribuții de mediere, ci și atribuții care pot fi folosite pentru reconfigurarea arhitecturii instituționale a raporturilor dintre puterea judecătorească și celelalte două puteri. Evoluția acestor raporturi în perioada postdecembristă a fost marcată, într-o primă etapă, de consolidarea independenței puterii judecătorești, printr-o amenajare legislativă care a lărgit treptat atribuțiile CSM și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, reducînd în mod corespunzător atribuțiile puterii executive în legătură cu sistemul judiciar. Într-o a doua etapă, s-a produs un dezechilibru major prin monopolizarea, de către CSM și ÎCCJ, a atribuțiilor care ar fi trebuit să rămînă în competența președintelui sau în cea a ministrului Justiției. Sub pretextul că aceste atribuții ar fi permis amestecul politicului în sistemul judiciar, au fost rupte legăturile firești cu celelalte două puteri, fără de care nu este posibilă ponderarea reciprocă, element esențial al principiului separației puterilor în stat. Două exemple dau seama de acest dezechilibru. Președintelui i-a fost retrasă atribuția de a numi magistrați în funcții de conducere, iar ministrului Justiției nu i-a mai rămas nici o posibilitate de a tempera abuzurile privind pensiile și salariile magistraților. Urmarea acestui dezechilibru este paradoxală: în prezent este mai vizibilă influența Justiției în lumea politică decît influența politicului în lumea Justiției. Și mai grav, există suspiciunea că au fost create rețele subterane care folosesc aceste două influențe pentru promovarea unor interese nelegitime.
Distinctă, dar corelată cu reforma Justiției, este problema procedurii de selecție a candidaților pentru numirea judecătorilor la Curtea Constituțională. În Legea fundamentală s-a optat pentru soluția numirii acestora pe bază politică. Fără a modifica această normă constituțională, este posibilă amendarea Legii de funcționare a CCR, astfel încît președintele, Senatul și Camera Deputaților să selecteze și apoi să numească judecătorii constituționali pe baza unei preselecții făcute de o comisie alcătuită din cei mai reputați juriști, acreditați de mediul academic și de organismele de conducere ale profesiilor juridice. S-ar realiza astfel compatibilitatea dintre orientările doctrinare ale candidaților, fidelitatea față de valorile constituționale, mai presus de aceste orientări, și exigența impusă de Constituție ca aceștia să aibă o înaltă competență profesională.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.
