Dimineață, foarte devreme. Ar putea fi final de secol al XVIII-lea, ar putea fi secolul al XIX-lea sau chiar al XX-lea. Un englez oarecare trebuie să își înceapă tura la serviciu. Lucrează în schimburi ca mulți alți cetățeni din Marea Britanie, într-un context economic și social stimulat de revoluția industrială. Totuși, cum se poate trezi muncitorul britanic așa, în creierii dimineții, pentru a merge să muncească? Simplu: cineva îi bate în ușă sau în fereastră. Nu întîmplător, ci intenționat, chiar angajat să facă asta. În perioada amintită exista această meserie, a cărei denumire nu aș încerca să o traduc cu precizie în limba română: knocker-upper. Adică cel care venea să îți bată la ușă sau la geam pentru a te trezi.
Ceasurile cu alarmă erau un lux, dacă erau, acestea începînd să sune discret cîndva spre finalul secolului al XVIII-lea, așa că oamenii de rînd apelau la alți oameni pe post de ceas deșteptător. Cei din urmă foloseau ca instrument al muncii un soi de băț lung ca acela de undiță (poate era chiar de undiță) ori un ciocan mai puțin dur sau scîrțîietori folosite de regulă la alungarea păsărilor. Munca unui astfel de ceas deșteptător uman începea, firește, în zorii zilei. Acesta se trezea cîndva în jurul orei 3 a.m. și pleca la... serviciu. Aici își face loc în mod natural o întrebare: pe acești trezitori cine îi trezea? Istoria oferă două posibilități: erau pur și simplu bufnițe de noapte, deci dormeau pe timp de zi, sau unii dintre ei aveau ceas cu alarmă care îi trezea.
Una dintre problemele întîlnite în cîmpul muncii de knocker-uppers era situația în care zgomotul produs pentru a-și trezi clienții îi trezea și pe alți cetățeni din proximitate, ceea ce pentru aceștia din urmă putea constitui o binefacere ori total dimpotrivă. Ca soluție, responsabilii cu trezitul au început să apeleze la bețe și mai lungi, cărora de regulă le atașau tot felul de zorzoane în capăt, astfel încît acestea să ajungă exact la fereastra dormitorului în cauză și să producă acolo sunetele deșteptătoare, fără a le propaga prea mult în jur.
Evoluția electricității și răspîndirea ceasurilor cu alarmă au ucis ușor-ușor această meserie, care totuși a continuat să existe, fie și accidental, pînă spre decada a șaptea a secolului trecut, cînd răzleț mai puteai întîlni cîte un knocker-upper în spațiul britanic.
O ediție a publicației The Buckingham Post din aprilie 1960 conține un articol cu titlul „Human Alarm Clock Finally Retires“ / „Ceasul deșteptător uman se retrage“. Textul se referă la un bărbat în vîrstă de 84 de ani, care se pensiona după 60 de ani de activitate, mîndru că în tot acest timp nu a spart nici o fereastră și nici nu a avut plîngeri că ar fi deranjat vecinii cu alarmele sale.
Istoria, desigur, a continuat.
Mihaela Simina este licențiată în istorie (specializarea Relații Internaționale), scriitoare, coprezentatoare și coautoare (comentariu și scenariu) a serialului documentar România construită.
