Despre cuvîntul tiribombă am scris acum cîțiva ani (în România literară, nr. 27, 2009), cînd citam explicația dată de Al. Graur (în Etimologii româneşti, 1963, p. 155), care îl lega de o melodie populară italienească. Apropierea o făcuse deja, într-o „Cronică a mizantropului“, G. Călinescu („Puțină filologie“, în Adevărul literar și artistic din 21.04.1935). Trecînd în revistă istoria cuvîntului, observam că melodia napolitană se numește de fapt Tiritomba, schimbarea aproape insesizabilă a formei (înlocuirea lui t prin b) producîndu-se probabil prin etimologie populară, prin asocierea cu bombă. Forma tiritomba este repetată în refrenul canțonetei și nu are un sens precizat. Am presupus că sensul de bază al cuvîntului românesc – „carusel, căluşei” – putea apărea în contextul în care melodia ar fi însoțit, la bîlciuri, rotirea caruselului. Nu am găsit între timp alte dovezi în sprijinul acestei ipoteze etimologice. O fotografie din Realitatea ilustrată (5.05.1937), prezentînd o mică formație de trompetiști, cu explicația „muzica de la «tiribomba»”, nu ne spune, din păcate, ce melodie anume interpretau respectivii.
Colecțiile bogate de presă digitalizată ne permit, totuși, să reconstituim mult mai bine istoria culturală a unui cuvînt la modă în limbajul colocvial interbelic. Popularitatea și instabilitatea semantică a termenului erau evocate de Al. Graur, în volumul citat: „Imediat după primul război mondial, cuvîntul era răspîndit în limbajul familiar din București și din alte părți, cu sensul de «drăcie» (astăzi se zice drăcie cu pălărie), «comedie, surpriză» etc.”. Observația se verifică perfect în textele jurnalistice ale epocii. Într-un articol din 1922, publicistul Barbu Lăzăreanu consemna succesul fulminant al formei, observînd ironic că nici nu se putea bănui „că se va naște odată un cuvînt: tiribomba, și că acest cuvînt – cu o repede și miraculoasă putere de expansivitate – va deveni în București mai ilustru decît stația Tabacu de pe linia 16 și va avea, pe lîngă darul ubicuității, pe cel al unei prodigioase pluralități de sensuri”. Autorul articolului cita numeroase exemple de utilizări glumețe ale cuvîntului popular: „Tramvaiul s-a oprit din lipsă de curent «Na, s-a stricat tiribomba!»”; „E pretutindeni, oricînd și à propos de orice: la brutărie («...pune-i drojdie să crească tiribomba!»), în hotărîrea salariilor («ți-a redus tiribomba»), la fălci («i-au umflat tiribomba!»), la ploaia cu bășici («maică, măiculiță, cum mai curge tiribomba!»)” („Dă-i cu tiribomba!“, în Dimineața, 26.11.1922).
Circulația în epocă se datora – o spun mai mulți contemporani – în special unui cîntec de petrecere din care se citează refrenul „Cu tiribomba, uite-așa / Țuică și rachiu aș bea” (Veselia, 2.08.1923; Șerban Cioculescu, în Adevărul, 5.02.1934; în alte versiuni, „țuică și-o mastic-aș bea”, Al. Graur, op. cit.). Se pare că respectivul cîntecel devenise atît de popular, încît intrase, cam nepotrivit, chiar în repertoriul colindătorilor. Cuvîntul a devenit și numele unei reviste umoristice apărute în 1923 și 1924, al cărei director, Radu Avramescu, a fost acuzat de coruperea bunelor moravuri. Revista a fost suspendată, alături de altele similare, la cererea lui N. Iorga, și a fost adesea menționată de presa „serioasă” ca exemplu de subcultură periculoasă: „în anul 1922 sau 1923 (nu știu sigur anul) a apărut o revistă de felul acesta pornografică (o gazetă în care au fost scrise numai vorbe spurcate), Tiribomba cu numele. Aceasta a apărut în București. Atunci să fi văzut cum citeau elevii de pe la licee și elevele de pe la școalele secundare si normale. În fiecare colț de stradă vedeai cîte un elev sau cîte o elevă cu Tiribomba în mînă. Lecțiile le lăsau deoparte și citeau cu lăcomie Tiribomba. În Tiribomba aceasta (de care vorbim) erau scrise cele mai scîrboase și mai josnice vorbe, cari nici la ușa cortului nu se folosesc” (Unirea poporului, 14.11.1926).
În presa interbelică este atestat, cum am văzut deja, și sensul principal al cuvîntului, cel care rezistă mai bine în limba actuală: „chefuind în bîlci, le-a venit poftă să se dea în «tiribombă», un fel de scrînciob cu lanţuri, acţionat de un motor electric mic” (Universul, 2.09.1924). Alt sens destul de frecvent, probabil datorat asocierii cu bombă, era cel de „pocnitoare” de diverse tipuri, pe care îl găsim în anunțuri publicitare – „tuburi confeti (tiribomba)” (Dimineața, 31.03.1924) – sau informative: „vînzarea «tiribombelor» a fost interzisă” (Ultima oră, 19.12.1944). Cuvîntul a dezvoltat – nu se putea altfel! – și utilizări figurate: „arta atît de dificilă a panglicăriilor și tiribombelor demagogiei” (Îndreptarea, 9.12.1932). A devenit poreclă a unor interlopi, nume de cîrciumă, denumire depreciativă a un cartier din Galați etc.
Cuvintele cu sensuri vagi și sonoritate expresivă devin adesea un fel de substitute universale, dar larga lor circulație este inevitabil efemeră. Tiribomba ilustrează foarte bine rețeta mai veche a succesului, din epoca de dinaintea Internetului: prin circulația cîntecelor de petrecere și a revistelor umoristice subversive.
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
Credit foto: Wikimedia Commons
