E astăzi la modă termenul „antisistem”. A dobîndit o aură de civism eroic, de spirit revoluționar, invitînd nemulțumiții de profesie, ispititor, la identificarea cu multiplele sale conotații. Ca atare, toți scandalagiii au ajuns personaje „antisistem”. Așa-zișii „politicieni” din opoziție – ăia care cred și propovăduiesc, între alte bazaconii, faptul că Pămîntul e plat, caii vorbesc și restaurantele ne oferă fripturi din nanocipuri –, politicienii „ne-așa-ziși” – dar care fac doar zgomot de tinichele fără să-și asume efortul unei construcții serioase –, dacii liberi – cu priviri sașii și „Draconul” înălțat fleșcăit în aer – ori Nea Gogu de la berăria „Hasmațuchi-n părul tău” – cu limba împleticită și o mirare eternă pe chipul congestionat – se declară pătrunși, din cap pînă în picioare, de virtutea „antisistemică”. Dar ce înseamnă, în fond, a fi antisistem? Aș zice că înseamnă, înainte de toate, a rezista presiunii exercitate malefic, ucigaș chiar, de un establishment totalitar. Eroismul sintagmei de aici vine sau ar trebui să vină. Din ideea de opoziție, de rezistență martirică în fața unui mecanism terifiant ce anihilează, laolaltă, libertatea, identitatea și, în cele din urmă, viața individului. Am descris pe scurt, în mod evident, o dictatură. Un „sistem”, ca metaforă politică, nu poate fi decît o entitate a răului, a oprimării și distrugerii. „Antisistemicii” devin, într-un asemenea context, înaltele conștiințe ale istoriei, luptătorii împotriva ororii, cei cu vocația martirajului, care pun principiile binelui universal deasupra propriilor lor existențe. Un exemplu: Aleksei Navalnîi.
Cum poți fi „antisistem” într-o democrație, într-o societate guvernată (mai eficient ori mai puțin eficient – nu vorbim acum despre inerentele defecte ale oricărui proiect uman) de regulile liberalismului, concurenței oneste și șanselor egale? Adică într-o lume supusă, prin definiție, schimbării, flexibilității și înnoirii periodice, ca rezultat al voinței și participării colective la acest proces? Opozanții, într-un astfel de sistem al permanentei fluctuații la pîrghiile puterii, nu pot fi înțeleși rațional decît ca inamici ai sistemului însuși, iar nu numai ai unor idei care controlează, prin decizia majoritară, la un anumit moment, acel sistem. Logic vorbind așadar, ca inamici ai liberalismului și democrației. Ca promotori și simpatizanți ai „sistemului” antagonic (ilustrat mai sus) – dictatorial, totalitar, distructiv. Și, în plus, care e gloria de a fi antisistem într-un sistem democratic, unde ți se permite, cu asupra de măsură, să fii „antisistem”, id est să critici cu mînie proletară și spume la gură, să țipi precum un delabrat în piața publică, să te dai conspiraționist cu aer de Sherlock Holmes căzut în prostrație, să răspîndești știri false, stropindu-ți cu salivă interlocutorii și, în general, să te arăți iritat, ca maimuța căreia tocmai i s-a subtilizat banana, de aerul pe care-l respiri? Unde se află vitejia „antisistemică” aici? Ce triumf de încleștare „antisistemică” poți găsi în urletele Dianei Șoșoacă pe holurile Parlamentului, cînd nimeni nu o amenință și nu o sancționează cu ceva? Ce luptă eroică se poate distinge în elucubrațiile lui Călin Georgescu, cînd impunitatea îi e practic garantată de sistem? Ce vitejie poate fi în agitația stradală a lui Simion, cînd ea vine la pachet, confortabil, cu „aprobarea” și, inevitabil, cu „protecția” organelor de ordine publică (cunoscute, apropo, în sistemele totalitare, sub denumirea sugestivă de „organe de represiune”)?
Un combatant antisistem adevărat, un revoluționar autentic deci, va fi recunoscut după cicatricile de pe corpul său, după șubrezimea sănătății alterate în ani lungi de închisoare ori, la finalul confruntării, după pielea care-i atîrnă, demonstrativ, în bățul Puterii. Un „antisistemic” într-o democrație (un „revoluționar” carevasăzică într-o lume permisiv-liberală) e aidoma unui comunist furibund, care zbiară pe la meeting-uri, cerînd dreptate și echitate socială, iar apoi face o plimbare pe mare în yacht-ul personal, delectîndu-se cu un cocktail „Love on the Beach”. În societățile care au moștenit învățăturile lui Pericle și care îți conferă, prin natura lor, dreptul de a-ți manifesta dezacordul oriunde, oricînd și în raport cu orice, calitatea de „revoluționar” și de voce „antisistem” sînt lipsite de sens, poartă în esența lor semnul unei absurdități monumentale. Revoluționar și antisistem poți fi în zîmbitoarea și îmbietoarea Coree de Nord, în paradisul islamic sau în cotețul cu mărgăritare al pravoslavnicului vărsător de sînge nevinovat Putin. Ai fi putut fi, într-adevăr, și prin zona noastră, în ograda lui Ceaușescu Nicolae, dar – ce să-i faci? – ai pierdut ocazia, vremurile te-au luat prin surprindere. Hora „antisistemicilor” autohtoni e de aceea praf aruncat în ochii naivilor. La prima cotitură a istoriei, îi veți vedea în ce „sistemici” feroce-sangvinari se vor transforma.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.
Credit foto: Wikimedia Commons
