Titlul ăsta e în sine o aroganță, dar îl vreau și un omagiu lui Mattei Dogan, cel care a cercetat „dansul electoral în România interbelică”, marcîndu-mi adînc modul de a privi istoria politică românească. Măcar atît să fac, dacă sînt nevoit să mă îndepărtez de el, plonjînd în imponderabile! Cred că toți avem sămînța aroganței. Ne considerăm, măcar în anumite privințe, nu musai întemeiat, deasupra altora/tuturor, chiar dacă firea, educația, frica nu ne lasă să le spunem în față „Ești prost!”. Pe o treaptă superioară a aroganței – sigur o simțiți deja! – sîntem noi, ăștia care „performăm” public, care avem mereu ceva de arătat și vrem atenția celor din jur, pentru a-i lumina. Cei mai cu moț sînt politicienii! Ei pretind mai mult și mai concret decît noi, băgătorii în seamă de drept comun – iertați aparența de falsă modestie! –, iar dacă obțin, sînt cuprinși de „aroganța naturală a puterii” (Pierre Manent).
Bibliografia psiho-filosofică – destul de bogată, deși se plînge că e săracă – mi-a dat niscaiva idei, dar m-a și încurcat în tentativa de a scrie istoricește despre cei din urmă, așa că am apelat, pentru ghidaj, la Inteligența Artificială. Inițial, mi-a sugerat să plec de la hybris-ul lui Xerxes; după pertractări, a zis „de la Caesar la Ceaușescu”; am insistat, dar nu am reușit să o duc mai sus de conspirația Pazzi. De aici, ar fi trebuit să intru în Machiavelli și, oricît de amețit aș fi ieșit, nu mi s-ar fi permis să-i sar pe Neagoe & Teodosie. Dacă aș fi scăpat, zgîriat de semeții/trufii și umilințe/smerenii, nu cred aș fi putut să bîjbîi pînă în vremea straielor nemțești și a vorbelor franțuzești.
M-am hotărît să pornesc, de capul meu, cu ce am citit în prima tinerețe: „încă una de-a lui Nae Gheorghidiu”. România nu intrase încă în război cînd el, încercînd să racoleze în partidul de la guvernare un deputat al Opoziției, s-a pomenit cu reacția: „Ce-s nebun?... Să duc oala de noapte a lui Ionel Brătianu?”. I-a ripostat „cu mîndrie”: „Mă, oala de noapte a lui Brătianu o duce conuʼ Alecu (important membru al partidului), eu o duc pe-a lui conuʼ Alecu și tu, dacă vii în partid, o s-o duci pe-a mea”.
Amîndoi erau aroganți: unul își clama demnitatea și autonomia (rare, atunci ca și acum, în partide), celălalt, altoind lauda de sine cu modestia jucată, se pretindea superior în virtutea unei legături, chiar dacă mediate, cu vîrful Puterii.
Dar să urcăm în ierarhia politică, sărind peste Alecu Constantinescu, zis „Porcuʼ”, pînă la Brătianu, zis „Sfinxul”, fiul celui zis „Vizirul”! Paranteză și salt în timp: aroganța unor contemporani de-ai noștri, pretinși urmași politici ai Brătienilor, de a se proclama cel mai vechi partid din UE i-ar fi intrigat pe mulți britanici, dacă propria aroganță nu i-ar fi făcut să iasă din UE. Revin! La vremea anecdotei, Gheorghidiu și alții ca el, din istorie, nu din literatură, se gîndeau că „Ionel Brătianu o fi știind el ceva... că nu degeaba e șef de partid”. Altfel de ce nu s-ar fi hotărît asupra intrării în război? Se comporta într-adevăr ca și cînd ar fi știut mai mult decît ceilalți. Cum mersul lucrurilor a arătat că nu știa, am putea spune că avem un caz tipic de aroganță epistemică (am luat conceptul de la americanul Michael Patrick Lynch).
Dar ce e tipic în politică? Politicienii pretind mereu că „știu ei mai bine”, dar chiar sînt mereu convinși? Una peste alta, am dubii, căci cei mai mulți nu-mi par nici proști, nici nebuni. Cred că toate ideologiile, mai abitir cele totalitare, sînt caracterizate de o aroganță epistemică și, la pachet, de o aroganță morală (expresie nu prea folosită, scria americanul Bernard Gert, de la care n-am preluat-o).
Recunosc că mi-ar fi plăcut să pot filosofa – zic doar că aroganțele astea nu se nasc musai din ideologie, sînt ele însele degrabă născătoare de ideologii și legătura dintre ele e mult mai încîlcită decît bietul „scopul scuză mijloacele”. Fiecare „actor politic”, în funcție de naturelul său și de atașamentul ideologic (în general, mai slab decît declară), are doze mai mari sau mai mici de aroganță epistemică și morală, coagulate cu o aroganță acțională (formulă pe care n-am mai întîlnit-o, de-aia și sună rău). Pe românește, se crede (mai) șmecher: sigur combină el cumva să iasă bine – vorbim de binele comun, bineînțeles! Dacă aș fi conspiraționist, aș zice că de-aia adevăratul „mare maestru al combinațiilor”, Ostap Bender, n-a fost primit la noi, pentru că „inimoșii boieri români” interbelici l-au simțit ca pe o amenințare. Vrăjeala lui cu „Trăiască România Mare” era și vrăjeala lor!
Revenind la oalele noastre, cam așa mi se pare că s-a mișcat „domnul Ionel” – precizez că îl consider cel mai mare din istoria politică românească, iar dacă mi se impută insolența, răspund à la Gheorghidiu. Și-a zis că-i poate combina sau pune la pămînt pe toți: politicieni de toate originile și orientările (printre care „Tătuca” Averescu, „liderul providențial” care, tot din aroganță, și-a ratat momentul de glorie), mase de „alegători”, aroganți șefi de arogante imperii. A avut noroc și de un Rege mai spăsit; nu știm dacă și-ar permis totul cu unul care întindea supușilor un deget. În ultimul an de viață, deși i se simțea un tremur, încă se purta ca și cînd ar fi croit sistemul politic à la longue. Pe cît l-au acuzat inamicii de aroganță, pe atît s-au străduit apropiații să-l „spele” – mai ales I.G. Duca, cel „modest pînă la sfiiciune”, după prieteni, dar cu aere „mai mari decît e în realitate”, după opozanți.
Manevrele lui Brătianu l-au iritat pe celălalt „Sfinx”, de la Bădăcin, care a spus ritos că, odată ajuns la putere, va schimba tot. N-a reușit, dar a dat multe peste cap. Într-o primă fază, a făcut pe durul cu toată lumea, apoi, cînd lucrurile i-au scăpat din mînă, a început să practice o aroganță morală bizară, invocînd Constituția pe care, pînă nu demult, o contestase. Pactul său de neagresiune cu diavolul (legionarii), din 1937, ne face să ne întrebăm dacă mijloacele mai sînt scuzate cînd duc la un final contrar celui dorit. Ca să merg mai departe, amintesc că unele schimbări de-ale lui Maniu au fost schimbate, peste noapte, cînd la putere a venit Iorga, „apostol” al proști-dar-mulților: „Dragi săteni, ... am intrat în luptele politice pentru un singur scop: să împart lumină în marele întunerec al poporului”.
Dar nu la Iorga voiam să ajung! În 1914 debutase parlamentar un nu chiar tînăr domn, pe care ni-l putem ușor imagina schimbînd replici cu Gheorghidiu. Aroganța de toate felurile apare la el în tușe groase. Se credea cel dintîi în țara asta de gogomani; avea o atitudine de genul „merzilor, vă mănînc!”. Era dintre acei conservatori care se opuneau vehement exproprierii, dar accepta sufragiul universal, ca unul care știa că importantă e „organizarea” alegerilor (avea să spună deschis chiar că alegerile libere sînt o imposibilitate la noi).
La finalul războiului, a trecut ca mare sforar în barca lui Averescu, a reprimat în sînge proteste, ca ministru de Interne, și a ajuns în preajma lui Brătianu, direct la nivel cu Duca și între timp dispărutul „conuʼ Alecu”: „La un moment dat, am sperat să ajung la ceva prin Ionel Brătianu, dar Ionel Brătianu mi-a murit în brațe...”. Vai! Cum n-a reușit să-i ia locul, s-a lipit de Iorga, i-a fost bi-ministru (Finanțe și Interne) și a crezut că va scăpa de el, dar au căzut împreună. În anii ʼ30, ca șef al unui partid de buzunar, a intuit bine pericolul legionar și faptul că votul popular chiar ar putea începe să conteze, așa că s-a prezentat țăranilor, cu țigara în colțul gurii, ca părinte al conversiunii datoriilor agricole – știm din Poiana lui Iocan: „țărăniștii au votat legea conversiunii”, ba nu, „liberalii au votat-o”. N-a ținut. Dîndu-se pe lîngă monarhul autoritar, s-a văzut prim-ministru abia în ʼ39, pentru doar două luni. N-a rezistat și a mai intrat în guvern, la Externe, cîteva zile, fix cînd nu trebuia, la cedarea Basarabiei și a nordului Bucovinei, pe care nu a anticipat-o. Știa destule lucruri, dar aroganța epistemică nu-l lăsa să se întrebe dacă știe tot.
Avem, bineînțeles, ambalajul moral: „Un refuz în asemenea împrejurări ar fi fost un act de lașitate și un abandon al țării mele”. Ce a vrut în toată cariera sa de combinator? Sigur, puterea, dar puterea ca să ce? Scria într-un moment pe care îl credea de bilanț: „Toată viața n-am urmărit decît o singură idee!”, anume „stabilirea unui regim național în țara românească”. Vacs albina! De ce n-a reușit? N-a avut cu cine! Am aflat că Brătianu i-a murit în brațe. Bașca, regii nu l-au „priceput”: „Ferdinand era în mîna altora și Carol s-a temut să nu-l încalec”. Se compara cu... Churchill, care ar fi fost doar „mai fericit” să nimerească un Rege „pricepător”: „Anglia și Churchill au avut norocul să nu aibă un Rege «genial». Noi am avut pe Carol al II-lea” (apud Stelian Neagoe). Asta scria în ʼ44, retras în Elveția, de teama comuniștilor. După doi ani, Argetoianu și-a zis că e în stare să-l combine pe însuși Stalin și a revenit în țară, convins că va fi chemat la putere. Aroganța i-a fost fatală: a murit la Sighet, cînd Churchill era a doua oară prim-ministru și luase Nobelul pentru „măiestria descrierii istorice și biografice”.
„Rege «genial»”, la Argetoianu, sună a „cei care cred că știu totul sînt enervanți pentru noi, cei care chiar știm”. Aroganța lui Carol venea din gustul natural pentru pasmanterii și matrapazlîcuri. Era tare acțional și slab epistemic – de moral n-are rost să vorbim. Voia și el un „regim național” de mînă forte, fără ceva clar. Dacă n-ar fi fost partea criminală – ce e mai arogant decît luarea vieții? –, „dictatura” lui ar fi rămas o operetă, un „vicleim” (Argetoianu). La final, credința că poate juca la două capete a fost dezastruoasă. Pe autoproclamatul „Conducător” (și multi-autoavansat general) care i-a urmat, îl avem atestat de pe vremea lui Gheorghidiu („tînărul Antonescu, ofițer inteligent, dar arogant, cu generalii ca un lacheu” – Al. Marghiloman). Umflat moralmente cît un zeppelin, nu părea mai țeapăn epistemic decît ceilalți. Ajutat mult de context în ʼ40, a căzut rău în ʼ44, tocmai pentru că s-a crezut superior tuturor. A sfîrșit oțărîndu-se la „poporul ingrat”.
Poporul! Poate fi și el arogant. Naționalismul e o aroganță colectivă (nu singura) care circumscrie frustrările individuale, create adesea de aroganța „elitelor tradiționale” și speculate de „oameni noi”, nu mai puțin aroganți.
Să ne uităm la șefii legionari, de la Codreanu la Victor Bălosu! „Pretenția de a «a avea har», de a fi «sfînt» reprezintă, în principiu, o aroganță politică insuportabilă, dispreț și jignire a aproapelui” (P. Manent). Dar specimenele de soiul ăsta apar tocmai cînd „aproapele” e sătul de „principiu” și se lasă orbit de vorba goală că o țărișoară amărîtă poate ajunge „ca soarele”.
Îmi pare rău că m-am lungit și nu mai am loc pentru „bătrînul” Dej și cei doi Ceaușești. Dincolo de cultul personalității, „aroganța politicii externe” (Anneli Ute Gabanyi), „falsitatea arogantă a discursului public” (N. Manolescu) ș.a., mă fascinează „sînt muncitor, am devenit intelectual” (el) și „colegii mei, academicienii” (ea), în care simt subtile nuanțe, scăpate de filosofii aroganței. By the way, cel mai tare mă enervează aroganța intelectualilor social-scientiști care se bagă în politică (chiar dacă zic că nu fac asta). În interbelic, de exemplu, Gusti! Avem și acum un caz in progress (cînd scriu), despre care nu-mi vine să cred că e cum mi se pare. El m-a descurajat să zic ceva despre aroganțele ultimelor decenii. Sînt încă prea calde. Să zică alții, peste ani! Material e...
Mihai Ghițulescu este lector univ. dr. la Universitatea din Craiova, Facultatea de Științe Sociale, Departamentul de Istorie, Științe Politice și Relații Internaționale. Autor al mai multor monografii și articole pe teme de istorie politică modernă şi contemporană.
