Pe vremuri, agresorul ocupa mai întîi teritoriul și apoi începea cucerirea minților și inimilor celor ocupați de el. Acum e invers. Mai întîi, agresorul „ocupă” mințile și inimile victimei, apoi, eventual, ocupă și teritoriul. Dacă mai e necesar, pentru că o națiune cu mințile și sufletele captate de agresor va pune singură în fruntea ei cozile de topor și trădătorii care-l servesc. Noi înșine împingem România noastră la grea cumpănă. Poate că ne împing, la rîndul lor, alții sau poate propriile noastre păcate sau și una, și cealaltă.
Mă trezesc tot mai adesea făcînd un exercițiu mintal de coșmar: cum ar arăta guvernarea României dacă ar intra pe orbita rusească și ar părăsi drumul Occidentului? E clar, de furat tot s-ar fura, numai că hoții ar putea să fie mai feroce. Nici o garanție că oligarhii ruși sînt ceva mai „umani” decît jefuitorii autohtoni. În privința libertăților, văd Rusia și Belarus și înțeleg imediat. Dar care ar fi resursele umane ale unei guvernări putiniste la noi? Priviți și dumneavoastră pleiada de mutre și atitudini de pe scena publică și gîndiți-vă: cine dintre ăștia e atît de nebun (sau de ticălos) încît să livreze țara Moscovei? Și vă vor sări în ochi, unul după altul, atît de mulți, încît veți părăsi, înspăimîntați, jocul minții.
Scenariul cel mai probabil ar fi cam așa: la răsturnarea politică pe direcția Est, mulți vor pleca imediat în Occident, iar cei care vor rămîne se vor supune. Din cercul meu social – știu că nu e reprezentativ, dar altul n-am –, cam o treime vor pleca. Iar dintre cei care vor rămîne, nu cred că mai mult de doi sau trei vor rezista. Toți cei rămași se vor adapta noilor vremuri. La scară socială, cred că vor ține sus steagul rezistenței cîțiva, dar printr-o solidă colaborare bazată pe trădare și frică, ceilalți români îi vor răpune. Două argumente puternice indică faptul că acesta va fi scenariul probabil în cazul în care România o va lua pe un alt drum decît cel european: istoria și caracterul națiunii noastre de astăzi. Scenariul rezistenței publice, colective, este cu totul exclus la noi. În plus, avem deja mulți oameni care au și abilitatea și sînt și dispuși să argumenteze public de ce putinismul e mai bun decît democrația occidentală. Avem asemenea oameni pentru toate nivelurile de discurs, de la cele „științifice” și „tehnice” la lozinci de genul „Putin și poporul rus / Libertatea ne-au adus!”.
Dar, în acest coșmar, ceea ce e cu adevărat cumplit este că trădarea ajunge la un alt nivel – trădarea vine din „patriotism”. Nu e ceva nou. În toate memoriile spionilor străini care au recrutat agenți pe teritoriul altor țări (cu alte cuvinte, au găsit trădători în interiorul regimurilor pe care le slujeau, fie ele bune sau rele), aceștia spun că motivația cea mai solidă pentru care cineva acceptă să trădeze este „din patriotism”. Un „patriotism” cel mai adesea construit pe frustrări de ordin personal sau pe experiențe personale dramatice ridicate la rang de principiu pur face ca trădarea să devină pentru trădător ceva eroic, necesar, important. Rarisim trădătorului îi e rușine că trădează – el/ea se simte patriot/patrioată.
Am trăit suficient și am văzut destule cît să înțeleg că psihologia determină judecata morală și că subiectivitatea e atît de puternică încît transformă orice în opusul său sub aceeași etichetă. Această trăsătură umană constituie, de fapt, temeiul acestui război hibrid pe care îl trăim: întîi mințile și inimile, apoi restul, căci dacă ai mințile și inimile unei populații, ai totul. Miza războiului informațional/hibrid este să transforme patriotismul în motiv de trădare și trădarea în patriotism. Astfel, ocupația se va instala ca o eliberare, iar colaborarea cu ocupantul va fi un act patriotic. De altfel, de cîteva ori ambasadorul rus la București a vorbit despre intrarea armatei sovietice în România, în august 1944, ca despre o „eliberare”. Dacă aveți strămoși care au murit luptîndu-se într-un fel sau altul împotriva ocupației rusești și a instaurării regimului politic autohton care a servit-o, să știți că erau trădători; patrioți au fost cozile de topor și comuniștii. De altfel, ce spune ambasadorul rus spuneau și comuniștii pînă prin 1965-1970. Apoi a fost oficial impusă ideea că ne-am eliberat singuri. În realitate, nu ne-am eliberat deloc. O dictatură militară neaoșă, oarbă politic și distrugătoare pentru țară a fost înlocuită cu o ocupație străină cumplită.
Așadar, sîntem confuzi în ceea ce privește patriotismul. Nu prea știm ce este sau, dacă credem că știm, am face bine să ne mai gîndim o dată. Singurul, dar singurul lucru pe care ne putem baza în a discerne între patriotism și trădare este istoria noastră. Și istoria noastră ne spune ceva clar: niciodată patrioții nu spun despre ei înșiși că sînt patrioți! Demagogia, învelirea publică în steag, gura mare și agresivă sînt indicii absolute ale minciunii și propagandei trădării, tot așa cum pupatul crucii în piața publică sau evlavia de televizor sînt semne sigure ale necredinței. Cel mai rău lucru care ni s-a întîmplat de cîteva decenii încoace este că, deși patriotismul nu a pierdut din intensitatea emoțională, a pierdut complet claritatea. Cred că regăsirea limpezimii tonice a patriotismului este absolut necesară, altfel sîntem pierduți. Treceți de frazele sforăitoare, de retorica amețitoare și amenințătoare, de urletul de Facebook. Să mergem la lucrurile de bază. Dacă patriotismul înseamnă să-ți iubești națiunea și să fii atașat sincer de statul tău național, atunci se desprind două consecințe simple.
Prima: nu îți furi țara și nu îți furi compatriotul. Pînă la slujire, vorbe mari și gesturi eroice, pînă să promiți țării, pe Facebook sau pe TikTok, că-ți dai viața pentru ea, pînă să porți ie și să plîngi cînd auzi naiul lui Zamfir, ce-ar fi să începi, simplu, prin a nu fura? Nu poți să ai un atașament ardent față de statul tău național și să-l furi, nu poți să îți iubești națiunea și să-ți furi conaționalii. Dacă veți fi de acord cu mine, atunci veți aplica acest criteriu simplu și veți vedea cum deodată scena patrioților s-a cam golit. A doua consecință a patriotismului este un puternic sentiment de datorie față de ceilalți, față de națiune în ansamblu. Asta înseamnă că, acolo unde muncești, îți faci treaba pe care o ai de făcut dominat de acest sentiment, căci cea dintîi datorie a unui om pe lume este să muncească. Patriotul e convins că muncește nu doar pentru el, ci pentru societate, pentru statul lui național. Muncim, mai exact, pentru românii noștri, familia noastră, comunitatea mică în care trăim și, desigur, pentru stat. Munca în doi peri, lenea, chiulul, lipsa de responsabilitate și de politețe față de cei cu care intri în contact profesional sînt indicii clare de lipsă de patriotism.
Dacă aplicăm aceste trei criterii, anume că patriotul nu urlă că e patriot, patriotul nu fură și patriotul muncește bine, ne dăm seama că nu prea avem mulți, nu-i așa? Dacă, în schimb, avem cam mulți trădători, vă las pe dumneavoastră să vă gîndiți. Eu mă opresc pentru că, vorba strămoșului, dacă voi continua se sparie gîndul, dar și dacă nu spuneam ce am spus pînă acum ar fi fost inimii durere.
