Există pe lume două feluri de oportunism politic: unul dramatic și altul comic. Nu înseamnă că unul e mai justificat decît altul; moralmente, ambele sînt judecate la fel și depinde doar de judecător, după cît e de intransigent sau de indulgent, ce consideră acceptabil și ce nu. Oportunismul politic dramatic este produs de grave împrejurări. De pildă, oportunismul unor vechi anticomuniști care au devenit comuniști după 1944 sau al unor foști comuniști care au devenit anticomuniști după 1990 sînt cazuri de acest tip. Acest gen de oportunism nu este, în general, doar tactic, ci și strategic în sensul că miza acestei reorientări este pe termen lung. Dar există și un oportunism comic, care e exclusiv tactic, superficial și nu valorează mai mult decît o repliere dintr-o suită de replieri trecute și viitoare. Este cazul oamenilor politici și al partidelor care schimbă macazul după ceea ce ei percep că ar fi o anume tendință electorală de moment. Am trăit multe asemenea schimbări în ultimii ani: am văzut socialiști care au devenit liberali, am văzut antioccidentali deveniți eurofili și apoi trumpiști, am văzut liberali care au devenit conservatori, dar și socialiști care au devenit conservatori pentru ca apoi să redevină socialiști, cu un pasaj prin nihilismul guevarist. Este o mare diferență – atît de mare că se simte imediat – între, să zicem, răsucirea după model paulin, venită după o clipă sau după un proces de dumirire, sau chiar răzgîndirea determinată de frica de a pierde totul, chiar și viața, pe de o parte, și tumbele piticilor de circ, pe de altă parte.
De n-ar fi viața românului atît de stresantă, ar fi de rîs cea mai nouă tumbă de acest gen care ni se pregătește. Alungat brutal din patul unui amantlîc de decenii de către un PSD tot mai „conservator”, înainte să se lovească de podea, PNL decide că nu mai e nici social-liberal, ca în primii zece ani de iubire cu PSD, nu mai e nici acel talmeș-balmeș ideologic din ultimii vreo zece ani, ci devine un partid „conservator” serios, ca după manualul Conservator în 10 pași, cu lideri care se miruiesc în fața aparatelor foto și articulează impostat cuvinte precum „rădăcini” și „rost”. În fine, e treaba lor și a celor ce-i vor crede.
Ceea ce eu remarc, însă, este că schimbarea ideologică preconizată de PNL duce pînă aproape de unanimitate lista conservatorilor din Parlament. Și asta e cu adevărat comic! Cum de s-au sucit toți spre „conservatorism” în ultimii 5-7 ani, cînd acum 15 ani ridicau sceptici din sprîncene la auzul cuvîntului? De cînd cu succesul electoral al „suveraniștilor” și gloria trumpismului, toți s-au făcut conservatori! Astfel, în România, numărăm în Parlament următoarele partide ce se pretind, pe față sau mai sfios, conservatoare: AUR, PSD, PNL, SOS, POT și gruparea lui Ponta, nu mai știu cum îi zice. Dacă mai punem la socoteală și „conservatorii” din UDMR, reiese că 80% din parlamentarii noștri reprezintă convingeri conservatoare. Singurii care se păstrează în categoria consacrată sînt USR – ei rămîn progresiști și se bucură, cred, de monopolul asupra acestui segment electoral. Interesant, nu?
Ceea ce va urma, previzibil, va fi bătălia propagandistică pentru „adevăratul” conservatorism. Dnii Simion, Grindeanu, Bolojan și Ponta se vor înfrunta pentru titlul de „adevăratul conservator” al neamului și vor incanta: „Românaș observator, cine-i cel mai adevărat conservator?”. Și cum poporul este un personaj colectiv care vorbește prin gura unui ales, decizia o va livra, cu aerul lui sapiențial-patologic, Călin Georgescu.
Acum, lăsînd gluma la o parte, chiar merită să ne întrebăm: cum de a devenit curentul zis „conservator” atît de atractiv pentru politicienii noștri? Dar, înainte de a încerca să dăm acest răspuns, cred că e bine să vedem ce înseamnă, de fapt, conservator pentru politicianul român care, în principiu, nu e în nici un fel. E ce se cere sau ce crede el că e bine să fie ca să mai ia un mandat. În aceste condiții, conservator de România înseamnă să etalezi un compozit de tricolor, Biserică, familie tradițională, tradiții și sărbători, înseamnă să dai toate semnalele că „ții cu țara”. Adică să porți ie de ziua iei, tricolor de ziua tricolorului, șubă oșenească atunci cînd mergi în Oaș, tricoul echipei naționale de fotbal cînd mergi la meci, să scrii pe Facebook „La Mulți Ani, România!” de 1 Decembrie, să spui des cuvintele România și români, să fii pios cînd e vorba de Eminescu, să bombezi pieptul cînd e vorba de Brâncuși și să devii rău (adică să latri tare) cînd zice cineva ceva de neam și țară. În general, la noi, conservator echivalează cu patriot și tradiționalist, care dau repede în xenofobie și modernofobie.
În realitate, conservator înseamnă cu totul altceva. Conservatorismul nu este o ideologie, nu este un program politic la care aderi sau nu. Conservatorismul este un fel de a fi în lume. Ca să fii un om politic conservator trebuie ca, mai înainte, să fii un om de un asemenea fel. A fi conservator înseamnă, de fapt, să ai o anumită natură umană – mai exact, partea schimbătoare din natura umană, care se regăsește în noi toți, trebuie să producă spontan anumite reacții la stimulii lumii. A fi conservator nu este un proces volitiv și nici măcar rațional – și voința, și rațiunea consolidează un anume fel de fi și de a vedea lumea, de a crede în sensul vieții, de a înțelege rostul lucrurilor pe pămînt. Or, asta înseamnă că e imposibil să fi fost înainte altceva decît conservator. Nu poți să fi fost pînă azi, la ora unei votări oarecare în Parlament, socialist, radical antisistem, liberal sau centrist-tehnocrat sau pur și simplu nimic, în așteptare de a deveni ceva, și să devii, de mîine dimineață, conservator. Pur și simplu, nu se poate! De aceea, vă invit să priviți spectacolul bulucului politic de sub steagul conservator ca pe o comedie și nimic mai mult. O comedie de bulevard, cu farse și quiproquo-uri. Va trece și toți vor tropăi repejor sub alt steag, după cum li se va părea că bate vîntul moftului electoral.
