Trăim într-o lume în care valoarea opiniilor se uniformizează. Democratizarea dreptului la cuvînt duce la un soi de egalitate între specialiști și ignoranți. Iluminismul a adus cu sine libertatea cuvîntului și laicizarea statelor pentru ca specialiștii și savanții vremii să nu mai poată fi cenzurați pe motive religioase. Ei trebuiau să-și facă auzite descoperirile și ideile rezultate în urma unor experimente, studii sau judecăți bazate pe cunoaștere, care duceau la progres. Ulterior, a apărut tendința ca orice părere, fie ea cît de puțin bazată pe studii, să fie luată în considerare, pe motiv că oricine își are adevărul său propriu, care ar trebui respectat. Fenomenul s-a amplificat nemăsurat în epoca rețelelor de socializare și a ideologiilor de tip woke. Dacă Einstein ar publica acum teoria relativității, probabil că, neîntîrziat, ar apărea în replică un Zweistein cu teoria absolutului (părerea lui). Trebuie să spun, bineînțeles, că nici extrema cealaltă nu ne e străină, adică divinizarea cîte unui om sau a cîte unei creații ori invenții. Neîndoielnic, amîndouă sînt dovezi ale lipsei de măsură și se pot potența una pe cealaltă, ba chiar se pot amesteca într-un melanj de-a dreptul periculos.
Dincolo de moda contestatarilor neavizați, aș vrea să aduc în discuție o situație mai complicată, care privește critica făcută chiar de oameni pregătiți. Întrebarea pe care mi-o pun este în ce măsură un specialist poate desființa în mod rapid o creație laborioasă a altui specialist. Adică îmi pun problema raportului dintre efortul creatorului și cel al contestatarului. Se spune că e mai ușor să critici decît să construiești. Probabil că e o diferență naturală. Dar pînă unde poate merge ea?
Am văzut recent un film pentru care s-a muncit foarte mult. A ieșit ceva interesant și cu un oarecare succes de public, dar despre a cărui valoare nu mă aventurez să vorbesc, pentru că nu sînt critic de film. Au fost însă critici care l-au desființat din două vorbe, chiar foarte urîte. Mă întreb deci, fără să știu nici eu răspunsul exact, dacă aici se poate vorbi de echitate. Adică o muncă de ani de zile poate fi discreditată instantaneu? Evident că și un efort artistic de lungă durată poate fi orientat greșit și se poate solda cu un eșec. Dar e corectă denunțarea acestui eșec printr-un proces infinit mai scurt decît cel prin care a fost comis? În ce măsură e posibil și corect să apreciezi în cîteva minute, chiar și specialist fiind, o muncă de decenii, făcută tot de un specialist?
Demolarea e mai simplă decît construirea, ba, uneori, poate fi chiar mai spectaculoasă. Și una, și alta sînt activități necesare. Poate că atunci cînd demolezi ceva, însă, trebuie să te gîndești bine înainte, să cauți motive la fel de bune ca atunci cînd construiești.
Aș da un alt exemplu, care mi se pare și mai relevant pentru ceea ce vreau să spun. E ceva mai vechi, fiindcă asemenea fenomene au existat mereu. E legat de restaurarea celebrei picturi Cina cea de taină a lui Leonardo Da Vinci. După secole de experimente, accidente și neglijențe care au afectat în mod teribil capodopera de la Cenacolo Vinciano, de lîngă biserica Santa Maria delle Grazie din Milano, o restauratoare italiană, pe nume Pinin Brambilla Barcilon, s-a apucat de o muncă sisifică. După multe cercetări, avînd la îndemînă și tehnici moderne de detectare cu raze X și alte astfel de lucruri cu care se puteau descoperi straturile inițiale, ea s-a apucat de restaurarea faimoasei picturi. Era evident și pentru ea că daunele aduse lucrării de-a lungul timpului erau în mare parte ireversibile. Și-a propus doar să repare ce se putea, adică să aducă pictura la un stadiu cît mai apropiat posibil de cel original. A fost ajutată de o întreagă echipă de restauratori italieni. E de aşteptat ca, în acest domeniu, nimeni să nu fi știut mai bine decît italienii pe cine și cum să selecteze.
Restauratoarea a abordat peretele respectiv cu o știință și o minuțiozitate ieșite din comun, centimetru cu centimetru. Întreaga operațiune a durat nu mai puțin de 22 de ani, adică din 1977 pînă în 1999. Cu alte cuvinte, Pinin Brambilla Barcilon și-a dedicat o foarte mare parte din viața sa activă capodoperei lui Leonardo, misiunii de a repara cît, ce, cum și unde se mai putea repara. De altfel, ulterior a scris și o carte intitulată Viața mea cu Leonardo. Trebuie spus că Leonardo însuși a lucrat vreo patru ani la Cina cea de taină.
Cînd restaurarea s-a încheiat, au apărut și criticile. De toate felurile. Printre ele, bineînțeles, și unele care nu țineau seama de datele obiective cu care specialiștii se confruntaseră la fața locului. Un critic britano-polonez a făcut chiar un film documentar de 48 de minute, intitulat fără milă The Lost Supper (Cina pierdută), în care a făcut praf munca de 22 de ani a restauratorilor italieni.
Parcă ar fi în bancul acela în care un tip s-a străduit luni de zile să dreseze o coropișniță și, după ce a reușit, a chemat multă lume în jurul unei mese pentru a-și demonstra performanța. În plin spectacol însă, cînd coropișnița făcea tumbe și dansa, un nechemat, nedumerit de ce se adunase atîta lume acolo, s-a apropiat și, zărind coropișnița, a făcut „Ptiu! Uite o coropișniță” și a strivit-o cu palma.
Doar că de la un critic de profesie nu te aştepţi la reflexe negîndite.
