Călător neobosit în lume, în cărți și în sine însuși, Alin Fumurescu s-a așezat, într-un tîrziu, în Statele Unite, unde și-a cîștigat un prestigiu indeniabil cu lucrările sale de teorie politică. Nu și-a pierdut însă identitatea românească, dimpotrivă, și-a consolidat-o cu una americană. Textele publicate periodic în revistele și ziarele din țară au surprins de fiecare dată, cu avantajul depărtării de evenimente, dar și cu puterea de a se situa în miezul lor de înțelesuri, direcția nocivă a unor acțiuni politice și au conturat cu precizie, totodată severă și bonomă, portretele guvernanților de ieri și de azi. Ultimul interviu publicat în Adevărul, la cîteva zile după ce Alin Fumurescu a trecut, subit și lin, hotarul către ceea ce nu poate fi cunoscut, cuprinde radiografia nuanțată a situației politice din România, din Europa și din Statele Unite, însoțită de un diagnostic temperat pesimist și de o vagă speranță privind viitorul democrației constituționale.
S-a scris atît de mult în ultimele patru secole despre acest regim politic încît este aproape imposibil să se adauge o idee care să lumineze dintr-o perspectivă nouă teoria politică. Alin Fumurescu a reușit această performanță prin teza de doctorat Compromise and Representation: A Split History of Early Modernity, susținută la Indiana University (Bloomington), care a format substanța cărții Compromise: A Political and Philosophical History, publicată în 2013 la Cambridge University Press și tradusă în limba română de Doru Căstăian, la Editura Humanitas în 2019. Fără a trece cu vederea efortul de cercetare imens, divers și îndelungat, cu itinerarii ample, desfășurate în timp și spațiu, de la autorii antici pînă la cei contemporani, cititorul este impresionat în primul rînd de limpezimea gîndirii autorului. La o asemenea limpezime se ajunge, de cele mai multe ori, prin sclipirile intuiției, urmate de strădania de a găsi probele și argumentele care să confirme descoperirea făcută pe această cale. Încercînd să afle, dar fără a reuși, cine a formulat propoziția „Politica este arta compromisului”, autorul a început o aventură intelectuală pasionantă, pentru a urmări traseele diferite parcurse de ideea de compromis în cultura politică anglo-saxonă și în cea continentală. O conotație morală peiorativă a însoțit termenul de compromis, mai ales în spațiul francez, extinzîndu-se apoi în întreg spațiul continental, în timp ce în spațiul anglo-saxon, mai întîi în Anglia, iar apoi în Statele Unite, același termen a fost protejat de orice semnificație etică peiorativă. În limbajul teoriei politice și în cel al teoriei juridice, termenul de compromis a dobîndit multiple denotații explicative. În spațiul continental, în tradiția îndelungată a arbitrajului, atît în dreptul privat, cît și în dreptul public, conceptul de compromis a fundamentat această practică juridică. Părțile în litigiu și-au delegat puterile de negociere și de decizie către unul sau mai mulți terți, împuterniciți să rezolve diferendul. Ideea de compromis a fost astfel intim legată de ideea de reprezentare. În spațiul romano-germanic nu au încolțit însă din această legătură semantică fertilă germenii reprezentării politice, care fundamentează democrația constituțională. Cei doi termeni au fost izolați, compromisul dobîndind încărcătura morală negativă, iar reprezentarea fiind utilizată, în principal, pe orizontală, în forma mandatului civil sau comercial; în monarhiile europene de drept divin, singura reprezentare era una verticală descendentă, de dependență, de la Dumnezeu către monarh și de la acesta către supușii săi. În schimb, cultura politică anglo-saxonă a fost receptivă, mai întîi pragmatic, iar apoi teoretic, și a rafinat timp de mai multe secole conceptul de reprezentare verticală ascendentă, puterea izvorînd de la cei reprezentați și fiind delegată apoi reprezentanților. Parlamentul a limitat treptat puterea monarhului, pentru ca acesta în final să domnească fără să guverneze.
Simplitatea și profunzimea gîndirii politice a lui Alin Fumurescu au făcut posibilă identificarea evoluțiilor distincte ale acestor doi termeni – compromis și reprezentare – în spațiul politic romano-germanic și în cel anglo-saxon. Democrația constituțională a fost, în primul rînd, rodul teoriei și practicii politice din Marea Britanie, Statele Unite, Canada și Australia, pentru ca apoi să fie preluată în Europa Occidentală și, cu întîrziere mai mare, în cîteva țări din Răsăritul european. Tocmai pentru că numai împreună acești doi termeni dau seama de importanța contribuției lui Alin Fumurescu la teoria politică, ar fi fost preferabil să se păstreze și termenul reprezentare în titlul cărții publicate la Cambridge University Press, iar apoi la Editura Humanitas. Titlul tezei de doctorat redă mai fidel esența demersului ideatic al autorului.
Acest demers n-ar fi înțeles pe de-a-ntregul dacă s-ar ignora dimensiunea afectivă, de sacrificiu mutual, pe care o presupune compromisul ca instrument al artei politice. Alin Fumurescu rezumă acest demers în cîteva cuvinte: „(1) Compromisul în politică e bun atît timp cît e în beneficiul comunității. (2) O comunitate, orice comunitate – de la familie la popor – se formează, precum compromisul, cu o componentă «comercială», de tranzacție, și una afectivă, de sacrificiu mutual. (3) Dacă una dintre componente lipsește, mai bine te lipsești de compromis”. Divizarea națiunii române în perioada postdecembristă este înțeleasă de Alin Fumurescu ca rezultat al deficitului de cultură politică a compromisului. Este eronat să se vorbească de două sau mai multe Românii. Există una singură, dar divizată. Iar divizarea va înceta cînd românii vor înțelege necesitatea compromisului politic, privit nu doar ca tranzacție comercială, ci și ca sacrificiu mutual, în dimensiunea sa afectivă, dar nu una de ură și dispreț, ci de empatie, compasiune și solidaritate. Prefața pentru ediția în limba română a acestei cărți „ce exprimă adevărul” se încheie cu cîteva cuvinte de natură să dizolve ura și disprețul care au otrăvit taberele politice din România în ultimii ani, în ultimele luni, în ultimele săptămîni: „(o)ricît de sentimental ar suna, la urma urmei, la asta se reduce totul – la latura afectivă a compromisului. La iubire, direct spus”.
Este cea mai adevărată și frumoasă povață care ne rămîne de la Alin Fumurescu.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.
