Acum aproape un an, la Viena fiind, mi s-a spus că trebuie neapărat să gust un tort Sacher preparat la el acasă, după rețeta originală. Spre rușinea mea, chiar dacă mai fusesem la Viena de nenumărate ori, nu auzisem niciodată de respectiva delicatesă, deși ea există de foarte mult timp. Am mers la cofetăria celebrului hotel Sacher și am comandat prăjitura cu același nume, care, evident, nu era prea ieftină. Localul era aglomerat, dar nu neapărat cu doamne în rochii de seară și domni în frac. Cei mai mulți erau, probabil, turiști curioși ca și noi. La masa vecină se vorbea rusă sau ucraineană (întotdeauna le deosebesc greu, ceea ce îmi creează o neplăcută stare de incertitudine). O istorie spune că tortul cu pricina ar fi fost inventat în 1832, de către un tînăr bucătar ucenic, pe nume Franz Sacher, la cererea cancelarului Metternich. Fiul lui Franz, Eduard Sacher, ar fi perfecționat ulterior rețeta și ar fi deschis și hotelul unde prăjitura se servește azi. Au existat și mai multe dispute în instanță asupra proprietății rețetei, dar și asupra numărului de straturi de pandișpan pe care ar fi trebuit să le aibă tortul. Seria de procese a început în 1930 și s-a încheiat abia în 1963, cu un compromis. O asemenea poveste nu poate decît să ateste importanța, savoarea și succesul excepțional al unui astfel de produs. Conștient de toate astea, cînd mi s-a pus în față un triunghi tăiat din tortul cu pricina, pe o farfuriuță fină, am luat prima linguriță cu o oarecare religiozitate. Ușor neconvins, am luat și a doua linguriță. Abia la a treia am îndrăznit să mă declar pe deplin edificat. Nu-mi plăcea deloc. Aveam de-a face cu o prăjitură înecăcioasă și fadă. Degeaba am încercat să găsesc vreun gust special, vreo calitate ascunsă, doar pentru rafinați, sau vreo aromă neobișnuită pe care s-o descoperi mai tîrziu. Cu certitudine, bunica mea făcea niște negrese mult mai bune. Nimeni nu mă mai putea convinge că gustasem altceva decît un desert banal.
Dacă ar fi fost prezentat drept un dulce tradițional austriac ar fi fost, poate, altceva. Pentru că nu te aștepți ca tradiționalul să fie neapărat și extrem de delicios. Dar promovările pe care le auzisem eu erau de genul: n-ai mîncat Sacher, nu știi nimic, nu-ți dai seama ce ai pierdut. Nebunia asta a fost probabil creată de vreun boost de marketing din ultima vreme, lansat pe rețelele de socializare. Vechea prăjitură a fost reîmprospătată digital. La fel ca la ciocolata Dubai. Poate că aceea o fi mai bună, dar nu știu pentru că, enervat de faima absurdă pe care a căpătat-o peste noapte, nici n-am vrut s-o încerc pînă acum.
Sînt fenomene asemeni cazului Labubu, maimuțoiul acela ciudat care face furori printre tineri, cu peste o sută de milioane de exemplare vîndute în cîteva luni, un succes de marketing uriaș, bine programat. Nu m-aș mira să apară și o nouă religie, avînd în centru idolul Labubu, pentru că marketingul dus la extrem nu e străin de unele valențe religioase.
De fapt, dacă mă gîndesc bine, chiar dacă nu mi-a împlinit așteptările, prăjitura Sacher în sine nu m-a deranjat, după cum nici păpușica Labubu nu mă deranjează. Ciocolata Dubai ar putea chiar să-mi placă. În orice caz, nu e vorba de niște lucruri rele, ba chiar m-aș putea împăca cu ele. Ce nu-mi place, însă, sînt reacțiile gregare, extazierile în masă în fața unor lucruri relativ obișnuite. Stîrnirea potențialului primejdios care zace în mulțimi mă supără. În realitate, periculoși nu sînt nici vînzătorii de produse comerciale precum păpușile sau dulciurile, ci aceia care știu să vîndă „gogoși”, cei care fac să crească vînzarea minciunilor la o scară nemăsurată. Pentru că mecanismul care produce fani ai păpușii chinezești Labubu e similar cu cel care creează și fanatizează suporteri ai unor ideologii periculoase și ai unor personaje politice așa-zis charismatice. Umflarea acestora se face cu mijloace asemănătoare. Se exploatează aceleași vulnerabilități ale mulțimilor cunoscute încă de pe vremea lui Gustave Le Bon.
Ca să închei povestea, aș spune că, dincolo de gustul nu prea grozav al faimoasei prăjituri pe care am comandat-o, ce nu mi-a plăcut cu adevărat a fost senzația că am dat acolo, tocmai la Viena, și chiar după alegerile noastre anulate, cu toate deosebirile de nume, vechime și consistență, peste un anume soi de Călin Georgescu al deserturilor.
Credit foto: Wikimedia Commons
