Cuvintele ce rămîn scrise pot reprezenta una dintre cele mai răsunătoare dovezi ale puterii istoriei sau, cu alte... cuvinte, puterea cuvintelor poate fi istorică. O simplă sintagmă ilustrează ideea. O regăsim în pasajul următor, semnat de gazetarul Constantin B. Stamatin în ediția din 18 iunie / 30 iunie 1889 a ziarului Adevărul: „Luceafărul poeziei române, Mihail Eminescu, s’a stins. Veste dureroasă, veste sfîșiitoare, pentru aceia care l’au cunoscut, l’au simțit, l’au înțeles și l’au iubit”. Nu foarte mulți la acel moment, de altfel, cum precizează Ioana Pârvulescu în volumul În intimitatea secolului 19, în epocă Mihai Eminescu fiind cunoscut doar de cei implicați într-un mod sau altul în viața literară ori jurnalistică.
În orice caz, de atunci, de la apariția acelui necrolog în ziar, de-a lungul deceniilor și pînă în prezent, formularea „Luceafărul poeziei române” a rămas, probabil, cea mai utilizată sintagmă alăturată numelui poetului. Și nici măcar nu cred că gazetarul în cauză și-a propus acest lucru, stelele s-au așezat de la sine.
La puțin timp după publicarea acestui material, a apărut în ziarul Constituționalul un alt text în memoria lui Eminescu, semnat de Ion Luca Caragiale. Stilul este diferit, evocarea lui Caragiale fiind una în acord cu relația de prietenie pe care a avut-o cu poetul, caldă și intimă. „Luceafărul” apare și în rîndurile notate de dramaturgul nostru veșnic actual prin opera sa inegalabilă: „Avea un temperament de o excesivă neegalitate, și cînd o pasiune îl apuca era o tortură nemaipomenită. […] Cînd ostenea bine acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus și peste două-trei zile se arăta iar liniștit, ca «Luceafărul lui – nemuritor și rece»”. Cu toate acestea și cu toate că domnul Caragiale a rămas un nume de referință în istoria literaturii române, spre deosebire de numele puțin amintit al gazetarului Stamatin, formularea acestuia din urmă, „Luceafărul poeziei române”, a supraviețuit timpurilor, în timp ce rîndurile scrise de I.L. Caragiale sînt puțin cunoscute. Chiar și așa, finalul textului acestuia merită amintit: „…o bucată din care să scoți un alt Eminescu nu se va mai găsi poate!”.
În complet altă ordine de idei, în zilele acelea, Titu Maiorescu avea examene cu studenții la Istoria filozofiei franceze, iar Ministerul de Interne aprobase convenția încheiată între primărie și Societatea de bazalt pentru pavarea tuturor trotuarelor din Capitală.
.jpg)
