Știți vorba populară „Dă-i, Doamne, românului mintea de pe urmă!”. Tradițional, așa operează guvernanții noștri, în deplin acord cu duhul națiunii, de altfel. Deși toate indică nu doar probabilitatea, ci fatalitatea unui eveniment negativ, nimeni nu face mai nimic să-l prevină, evenimentul se produce și abia după aceea trecem la acțiune, așa cum ar fi trebuit să o facem preventiv. La final, contemplăm ce am pățit, ce am făcut după ce am pățit, ce am rezolvat făcînd și ne spunem „Dă-i, Doamne, românului mintea de pe urmă!”, dar nu pentru că ne pare rău că nu am acționat din timp, ci ca să ne felicităm că am făcut ce trebuia făcut în cele din urmă. Problema acțiunii la timp nici nu se pune în civilizația noastră. Noi sîntem mereu în reacție și niciodată în prevenție. Doar că acest gen de reacție valahă, mereu în retard, costă scump. Prea scump. Absurd de scump. Adesea, costă vieți de români.
Nu pot uita cazul cîinilor vagabonzi. Nu au trecut mulți ani de cînd străzile orașelor noastre nu mai erau ale oamenilor, ci ale haitelor de cîini vagabonzi. Deplasările pedestre prin orașele României, mai ales cele nocturne, deveniseră aventuri sîngeroase sub amenințarea colților acestor animale înfricoșate și înfometate, scăpate de sub control. O grupare minoritară de activiști isterizați susținea că așa e bine, cîinii să stea pe străzi și oamenii să se dea la o parte din calea lor, iar o majoritate de oameni normali tăcea resemnată la gîndul că așa o fi normal: orașul nu mai este al oamenilor, ci al cîinilor vagabonzi agresivi. Deși, evident, soluția administrativă firească era scoaterea cîinilor fără stăpîn de pe străzile orașelor, firescul nu mai avea nici o putere. Era tot mai evident că ceva grav se va întîmpla, pentru că interacțiunile neplăcute între oameni și cîini se înmulțeau. Pînă nu s-a petrecut tragedia, nimeni nu a făcut nimic. Într-o nenorocită de zi, un copil adorabil de cîțiva anișori a fost sfîșiat într-un parc (într-un parc public!) ziua în amiaza mare, de cîini vagabonzi, murind în chinuri. Imediat, lumea s-a mobilizat, a venit legislația, s-a creat logistica și animalele au dispărut de pe străzi în cîteva săptămîni. S-a impus normalitatea. Dar a trebuit să moară un copil! Putea fi evitată tragedia? Sigur. Cu minimă precauție și cu puterea bunului-simț. Dar, prea adesea, noi nu avem nici una, nici alta. Mă gîndesc din cînd în cînd la acel copil ca la un martir al interesului public – azi, desigur, e aproape uitat incidentul.
Nu foarte diferit stau lucrurile acum, cu dronele rusești care tot cad peste noi. La început, acum vreo doi ani dacă bine îmi aduc aminte, primele drone au căzut în cîmp. Ne lua cîteva zile să le găsim și, în general, oamenii le găseau înaintea autorităților. Bineînțeles, făceam glume. Concluzia unanimă a specialiștilor era că nu se petrece ceva grav, se mai întîmplă și că e mai bine să lași dronele să cadă unde-or cădea. Eram asigurați că forțele noastre militare se uită la ele din avion, le văd, le monitorizează. Apoi, dronele au început să cadă aproape de localități. Locuitorii au început să le audă și să le vadă căzînd. Nimic grav, se mai întîmplă cînd ai război la graniță – ziceau specialiștii. Doar oamenii să fie atenți, cînd sînt anunțați pe telefoane că vin dronele să nu stea în calea lor, să se dea la o parte, să se ducă undeva, era neclar unde, dar să nu stea pe-acolo. E mai bine să le lași să cadă unde-or cădea, oricum ai noștri sînt cu ochii pe ele, din avion. Glumele populare continuă. Nu trece mult și cade o dronă pe-un coteț, într-o curte. Încă înainte de reacția oficialilor, românii au umplut rețelele cu un val spumos de glume. Specialiștii, la unison, au zis de data asta că e un pic grav, dar nimic dramatic, se mai întîmplă, bine că nimeni nu e rănit.
Mai mulți nespecialiști au atras atenția încă de la primele incidente că primul caz în care o dronă va lovi o locuință e iminent. E logic să se întîmple. Se va întîmpla. Tot nespecialiștii spuneau că ridicarea avioanelor e inutilă. Nespecialiștii, bazîndu-se pe ceva fizică învățată prin clasa a IX-a, spuneau că diferența de altitudine și de viteză la care operează un avion multirol și o dronă în derivă fac nu doar puțin probabilă, dar și periculoasă încercarea de a lovi drona cu racheta. Trebuie că de drone de-astea te aperi altfel. Numai că specialiștii, oameni cu studii complexe în arta războiului modern, și, mai ales, fanii specialiștilor au cerut nespecialiștilor să tacă naibii din gură că nu se pricep.
Previzibil, a venit și momentul în care o dronă cade pe un bloc. Doi civili răniți. Cît de specialist trebuie să fii ca să nu înțelegi încă de la primul incident, de la prima dronă căzută departe, pe cîmp, că va veni acest moment? Au trecut aproape doi ani de la primul incident și cu această ocazie aflăm că România „accelerează” achiziționarea echipamentului adecvat acestui gen de situație. Acum accelerăm. Doi ani nu am accelerat. În loc să achiziționăm imediat după primul incident sistemul defensiv potrivit, noi am răspuns fenomenului intrării dronelor rusești în spațiul nostru aerian cu o strategie adoptată de CSAȚ, aberantă logic și rușinoasă politic. Principiul acelei strategii era: ridicăm avioane și ne uităm la dronele care zburdă în spațiul nostru aerian: dacă se duc departe, să se ducă sănătoase, dacă vin spre localități să decidă pilotul ce face. Păi, dacă vine drona spre Galați, ce să decidă pilotul? Dacă trage și o nimerește, cad fragmente de dronă amestecate cu fragmente de rachetă peste oraș. Dacă trage și nu o nimerește, cad în oraș și racheta care a ratat ținta, și drona. Dacă nu trage, drona lovește localitatea. Ia de alege, pilotule, CSAȚ e cu tine! Vi se pare că aceasta este o strategie prin care îi aperi pe locuitorii de lîngă granițele noastre estice de căderea dronelor naufragiate sau intenționat trimise dinspre Rusia? Bineînțeles că nu strategia „să decidă pilotul” e soluția, ci achiziționarea echipamentului pentru anume aceste situații, instalarea lui și folosirea lui. Noi facem ce trebuie abia după ce prima dronă a căzut într-o noapte peste o casă în care dormeau compatrioți de-ai noștri, eveniment despre care știam de doi ani că se va produce. De ce, Doamne, rămînem la mintea de pe urmă? Ce se întîmplă cu mintea noastră de dinainte?
