Primul ghid din istorie pentru pelerinii din Anglia care voiau să ajungă la Roma a fost jurnalul de călătorie al arhiepiscopului de Canterbury, Sigeric (manuscris intitulat De Roma ad usque mare, păstrat la British Library), care în anul 990 a pornit, la pas, spre cetatea eternă. După ce a traversat Canalul Mînecii, arhiepiscopul a mers prin nordul Franței și prin Elveția, a depășit Alpii prin trecătoarea Marele Saint-Bernard, iar apoi a continuat prin Piemont, Lombardia, Emilia-Romagna, Toscana și Latium, pentru a ajunge la destinația finală, Roma. Ruta și-a primit botezul: Via Francigena.
Din secolul al XI-lea pînă în secolul al XVI-lea, epocă predilectă a pelerinajului, acest drum a devenit unul dintre preferatele creștinilor. Însă nu doar despre religie era vorba. Aproape niciodată nu-i doar despre religie. Este despre viață. Această rută medievală aduna, pe sensuri opuse, spre și dinspre Roma, oameni dintre cei mai diferiți – nobili, țărani, clerici, călugări, negustori, artiști –, provenind din țări diferite din Europa, vorbind limbi diferite, avînd origini sociale diferite. În fapt, parte a esenței religiei creștine: toți oamenii străbătînd același drum, vizînd aceeași destinație, poate chiar discutînd, mîncînd și bînd împreună. Pentru că, bineînțeles, Via Francigena a fost adaptată și în acest sens de-a lungul timpului. Concepută ca o potecă șerpuind printre zonele rurale, aceasta dispunea de stabilimente care le ofereau pelerinilor resursele de bază: lectum (pat), panem (pîine), vinum (vin). Ușor de intuit, Via Francigena a devenit și o rută strategică pentru transportul mărfurilor din nordul Europei.
Tradiția drumului parcurs din Anglia pînă la Roma a fost oprită în 1538, cînd Henric al VIII-lea și Thomas Cromwell au interzis pelerinajele la Roma, dar ulterior, sub auspiciile Reformei Catolice, credincioșii europeni și-au recăpătat acest drept, astfel încît calea străveche către Roma parcursă pentru prima dată de episcopul de Canterbury în secolul al X-lea este accesibilă și în prezent, zece secole mai tîrziu. Valoarea istorică a drumului a fost recunoscută oficial de Consiliul Europei, care i-a acordat statutul de „Rută culturală a Consiliului Europei”, în 1994.
Pentru că aproape niciodată nu-i doar despre religie. Ci despre viață. Și drumul ei.
Care continuă. Ca și istoria.
Mihaela Simina este licențiată în istorie (specializarea Relații Internaționale), scriitoare, coprezentatoare și coautoare (comentariu și scenariu) a serialului documentar România construită.
