Bertrand Russell a infirmat opinia potrivit căreia, cu cît înaintează în vîrstă, oamenii împărtășesc mai degrabă concepții de dreapta și se apropie, într-un fel sau altul, de Dumnezeu. Gînditorul englez a rămas la senectute atașat ideilor de stînga și nu și-a temperat ateismul. Nu și-a pierdut însă originalitatea și gustul pentru paradox. „Democrația se bazează pe invidie“ este o afirmație a lui Russel cel puțin surprinzătoare. În orice caz, echivocă. Poate că în Anglia sentimentul de invidie stimulează spiritul de concurență. Poate că, în acest înțeles, invidia a nutrit spiritul combativ al parlamentarismului britanic. În spațiul valah, afirmația s-ar traduce însă prin aforismul mioritic „să moară și capra vecinului”. Invidia de acest tip este un sentiment stimulat sistematic în regimurile politice totalitare; „democrația populară”, pleonasm acreditat de comuniști pentru a depăși limitele discursului politic despre dictatura proletariatului, a cultivat acest sentiment ca să încurajeze delațiunea; distrugerea ierarhiilor sociale, economice și culturale, întemeiate pe muncă și valoare, a fost scopul urmărit cu obstinație de regimul comunist în anii ’50 din secolul trecut.
În oricare dintre aceste interpretări, afirmația lui Russell este mai degrabă o constatare de psihologie socială, iar nu o concluzie de teorie politică. Ceea ce nu înseamnă însă că psihologia socială n-ar oferi perspective utile pentru înțelegerea regimurilor politice. Invidia, amplificată de la dimensiunea individuală la cea socială, fie pe un fond istoric de frustrare, fie prin manipulare, este prezentă, în forme variate, în toate regimurile politice, pentru că ține de natura umană. Nefiind o virtute, acest sentiment este deghizat deseori în veșminte justițiare. Confuzia indusă între sentimentul de invidie și sentimentul justițiar, confuzie care are forța insidioasă de a destrăma solidaritățile comunitare, a fost periculoasă în toate regimurile politice.
Democrația constituțională are o imunitate scăzută față de acest virus. Contradicția dintre două principii constitutive diminuează această imunitate. Egalitatea și libertatea sînt complementare numai dacă se păstrează într-un echilibru adaptat succesiv, pentru a nu se canibaliza reciproc. Libertatea construiește ierarhii, egalitatea tinde să le demoleze dacă acest echilibru se pierde.
Două glose ar fi utile pentru a evita denaturarea acestei afirmații. Mai întîi, ierarhiile – sociale, economice, politice, culturale – sînt solide dacă libertatea care le clădește este țărmurită de reguli, principii și valori, astfel încît ierarhiile să înglobeze spiritul de dreptate și respectul față de adevăr. Mai mult, în reprezentarea comunitară a acestor ierarhii trebuie să fie percepută justețea lor. Apoi, egalitatea nu se îndepărtează de temeiurile democrației constituționale dacă este înțeleasă ca egalitate în drepturile fundamentale (privite ca drepturi ale omului sau ca drepturi ale personalității, după cum sînt consacrate în Constituție, în Codul Civil sau în tratatele europene ori internaționale), iar nu ca egalitate abstractă, care înlătură diferențele de înzestrare naturală sau de performanță în realizarea acestei înzestrări.
Fiecare națiune care a adoptat regimul politic al democrației constituționale este confruntată, cel puțin periodic, dacă nu continuu, cu pericolul dezechilibrului dintre libertate și egalitate. Nețărmurită de reguli, principii și valori solide, libertatea devine abuzivă, creează excrescențe sociale și economice care erodează ierarhiile juste și tinde să le schimbe cu unele în care forța este mai importantă decît dreptatea. Schimbarea criteriilor ierarhiei trece însă printr-o etapă de anomie și anarhie, în care nemulțumirile explodează în valuri de ură și violență, sub steagul regăsirii egalității. În epoca domniei rețelelor sociale, utopia egalității abstracte este mai tentantă decît oricînd. Deși par incompatibile cu ierarhiile, rețelele sociale creează ierarhii cu atît mai efemere cu cît sînt mai extinse.
Timp de mai multe secole, de cînd este experimentat, mai întîi de către națiunea engleză, iar apoi de tot mai multe națiuni, regimul democrației constituționale a fost confruntat cu pericolul pierderii echilibrului dintre libertate și egalitate. Gînditori politici și oameni de stat au descoperit în mod repetat soluții pentru a crea noi solidarități comunitare, regăsind și consolidînd acest echilibru. În aceste vremuri este iarăși nevoie de asemenea gînditori politici și oameni de stat. Unii trebuie să aibă libertatea și inspirația compozitorilor, iar alții trebuie să aibă viziunea și energia dirijorilor, fără de care orchestra nu poate să dea viață muzicii. Dar ierarhia armoniilor muzicii este destrămată cînd orchestra nu-și respectă propria ierarhie.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.
Credit foto Bertrand Russell: Wikimedia Commons
