Venind din afară, Elveția pare o țară care și-a rezolvat problemele. Ai zice că lucrurile sînt complet așezate, așa încît nimeni nu mai trebuie să se zbată pentru a supraviețui, a acumula sau a construi. Totul există deja, singurul lucru rămas de făcut fiind întreținerea proprietăților, a averilor și a binelui existent. Totul merge fără bețe în roate sau obstacole inutile, iar pentru continuarea acestei funcționări înspre înainte nu există decît grija ca mecanismele să fie în permanență bine unse. Se simte o liniște aparte întinsă peste țară, la care alții nici nu visează. Poate că din interior lucrurile nu se văd a fi chiar atît de perfecte, deși o altă caracteristică, ușor de intuit, e aceea că Elveția e bună pentru elvețieni. Străinii, dacă nu sînt foarte bogați, nu se prea pot simți în largul lor. Fie și din cauza prețurilor imposibile (să plătești pe un pahar de apă plată cu o felie de lămîie înăuntru echivalentul a 5 euro?).
În fine, sînt sigur că și liniștea elvețiană are niște costuri. Unul e poate acea vigilență neobișnuită a poliției, despre care povesteam săptămînile trecute. Un altul e legat de permanenta pregătire și echipare a unei armate puternice (care, la ultimul război mondial l-a descurajat chiar și pe Hitler să încerce vreo operațiune împotrivă-i). Mai poate fi și un cost subtil, anume, monotonia. De curînd, elvețienii au votat, într-un referendum caracteristic, dacă vor sau nu ca Guvernul să mențină numărul populației sub 10 milioane de locuitori pînă în anul 2050. La ora actuală sînt 9,1 milioane. Deci pînă și asemenea chestiuni se cer planificate cu mare atenție. Majoritatea (într-un procent nu prea mare însă) a votat contra limitării și, implicit, împotriva unei înăspriri a măsurilor contra imigrației. Poate că unii se vor mai fi săturat de o viață fără nici un fel de surprize, programată în detaliu pe termen lung.
Cînd, pe o șosea, am nimerit într-un ambuteiaj interminabil, am simțit un fel de bucurie răutăcioasă și mi-a venit să exclam: „Uite că se întîmplă și la ei!”. Fie vorba între noi, șoselele și autostrăzile lor, deși perfecte, au defectul multor restricții de viteză din motive mai mult sau mai puțin justificate, iar dubla traversare a țării, dinspre Italia spre Germania și înapoi, a fost obositoare, în ciuda spectaculoaselor peisaje montane.
Scriam acum două săptămîni că Elveția urbană diferă, evident, de cea rurală. Și rămăsesem dator cu impresii din partea urbană. Zürich, de exemplu, mi s-a părut un oraș cu totul și cu totul special. Rareori am auzit vorbindu-se despre el. Mi-aduc aminte că am citit foarte demult ceva prin memoriile lui Eias Canetti, care s-a străduit acolo să-și perfecţioneze limba germană, după durele lecții pe care i le predase mama sa. Mai știu că scriitorul e îngropat la Zürich, în același cimitir cu James Joyce. Orașul e aparte din cauza lacului pe al cărui mal e construit și poate a tipului de locuitori care-l populează. Foarte mulți, femei și bărbați deopotrivă, sînt înalți, uscățivi și în vîrstă. Par rafinați și cumpătați în toate sensurile. Altfel, atmosfera a fost destul de cenușie și-mi închipui că sînt puține zile calde și însorite pe acele meleaguri. Chiar dacă arhitectura elvețiană nu strălucește în mod deosebit, casele sînt foarte bine puse la punct pînă în cele mai mici detalii, iar magazine cu decorațiuni interioare frumoase şi inedite găseşti la tot pasul, semn că e o cererea serioasă. Și magazinele cunoscute, de tip Zara sau Decathlon, au un fason mai distins decît la noi și cu lucruri mai sofisticate decît oriunde în alte părți. Elveţienii sînt şi mari consumatori de cultură, chiar dacă auzim destul de des că le cam lipsesc din istorie vîrfuri în artă, muzică sau literatură. Poate că și acesta e un alt preț al liniștii (care nu-i inspiră pe artiști?). Sau poate că fiecare elvețian e un artist în felul lui, chiar dacă nu neapărat un geniu ieșit din comun. Dar nu cumva media contează mai mult decît vîrfurile?
Am asistat la un concert cu o formație de 11 violoncele la Tonhalle, o sală despre care se spune că ar avea cea mai bună acustică din lume. Sala ca sala, dar cele 11 violoncele, avînd în frunte unul vechi de trei sute de ani, mînuit de maestra Sol Gabetta, au sunat cu adevărat extraordinar. Tot așa, în catedrala St. Laurenzen din orașul Saint Gallen am asistat, din întîmplare, la o demonstrație de orgă, oferită gratis publicului curios de către organistul titular Bernhard Ruchti. Printre multe alte lucruri interesante, maestrul a făcut dovada că orga poate suna la fel ca o armonică, un saxofon sau o chitară, că exagerarea unor note joase prin tuburile cele mari riscă să spargă vitraliile și că notele cele mai înalte nu mai sînt nici măcar percepute de o ureche umană obișnuită. Explicațiile erau în germană, dar elocvența și exemplificările maestrului au reușit să învingă aproape complet bariera lingvistică. E un gen de deschidere și de împărtășire a cunoștințelor unor artiști care pare foarte frecvent acolo. Aș crede că e un fenomen favorizat de aceeași tihnă a societății de care vorbeam. În agitația cotidiană de pe la noi, de care se pare că nu mai scăpăm, asemenea evenimente sînt mai degrabă excepții.
Aminteam de detaliile bine puse la punct ale caselor de prin orașele elvețienie. Impresionante sînt însă toate lucrările lor publice. De exemplu, îmbinările dintre capacele de canal și asfaltul sau piatra cubică a străzilor sînt ireal (sau normal?) de perfecte. Bordurile trotuarelor sînt joase și comode, civilizate, nu ca ale noastre, cocoțate pînă la cer de primari hulpavi. La fel, șinele de tramvai aproape se confundă cu caldarîmul, așa încît nici măcar roțile unei biciclete foarte subțiri nu sînt în pericol să se împiedice. Că veni din nou vorba de biciclete, leitmotivul excursiei noastre, într-un magazin am găsit ceva uimitor. O bicicletă de dimensiuni normale, care cîntărea cu totul 1,4 kg. Cît un laptop ușor. Și costa aproape cît o mașină...
