Îmi vin în minte foarte puține peisaje naturale la fel de impunătoare, pe care să le fi văzut: Caldera din Santorini; Mont Blanc-ului înzăpezit, apărut în plină vară de după o curbă a șoselei; înșiruirea crestelor Alpilor văzute iarna, de pe vîrfurile cele mai înalte; fiordurile Norvegiei sau priveliștea de pe Glacier Point, din Yosemite Park.
Marele Canion ne întîmpină spre asfințit în două nuanțe: partea de sus, mai stîncoasă, bate în roșu, iar cea de jos, cu mai multă vegetație, e verzuie. E o combinație fină de culori. Sînt chiar nuanțele steagului Portugaliei. Nu că Portugalia ar avea ceva de-a face aici.
Ne plimbăm pe marginea versantului sudic, în zona Mather Point, și privim spre celălalt versant, aflat la vreo douăzeci de kilometri distanță. Între noi se cască imensitatea canionului, cu cel puțin o mie de metri adîncime, o diferență cam ca între crestele Bucegilor și Valea Prahovei. În unele locuri, diferența dintre platoul Colorado și fundul canionului e chiar de 1.600 de metri. Dar, dincolo de dimensiunile vizibile, e și una care nu poate fi cuprinsă cu privirea pentru că, de la est la vest, canionul măsoară în total circa 450 de kilometri. Din anumite locuri, în adîncurile întunecate ale văii, se vede sclipind, ca o panglică argintie, rîul Colorado, cel considerat responsabil de această uriașă excavare. Teoriile despre formarea canionului nu sînt însă complete sau definitive. E probabil ca rîul să fi fost ajutat în lucrarea sa de ghețari, topiri masive de zăpadă, ruperi de baraje naturale și cutremure.
O alee asfaltată mărginește sudul prăpastiei. Parapet nu există decît în punctele de belvedere. Pentru o plimbare mai lungă, se pot închiria și biciclete. Cu bani mai mulți, se fac și excursii cu avionul, pentru a vedea mai bine întregul canion. Am ascultat relatarea unei asemenea aventuri din partea unor prieteni. Prețul a fost mare și avionul mic, zgomotos și instabil, iar splendoarea canionului din exteriorul aeroplanului a intrat în concurență cu tulburarea din interior. Canionul poate fi traversat și cu pasul. Se fac asemenea călătorii, cu ghid și în anumite condiții bine reglementate. Trebuie să fie foarte interesant, dar se cer investite un timp și efort pe măsură.
Noi am venit într-o vizită scurtă, doar să vedem „obiectivul”. Și după ce-l vedem și ne minunăm, și iar îl privim, mai intens, încercînd să ni-l imprimăm în minte ca pe un loc și un moment unic și de neuitat, pînă la urmă nu mai avem încotro și nici altceva mai bun de făcut decît să plecăm. E un sentiment ușor deprimant, care se înfiripă spre sfîrșitul unei asemenea vacanțe, cînd începi să obosești de cîte ai văzut și cînd apare și neplăcuta perspectivă a întoarcerii la rutina zilnică de acasă. Nu-ți place că se termină călătoria, dar nici să rămîi în vacanță n-ai prea vrea.
Mîncăm o salată gata ambalată de la un local fast food și schimbăm cîteva vorbe cu niște pensionari americani. S-au mutat de curînd în Arizona (americanii se mută des și cînd sînt la pensie), venind din Utah-ul aflat ceva mai la nord. Ne spun că și-au dorit o climă mai caldă. N-au mai fost niciodată la Marele Canion. Și noi, tocmai din Europa de Est, ne-am găsit să venim să-l vizităm.
Mai pierdem ceva vreme printre rafturile unei dughene cu suveniruri. Peste tot, prin asemenea magazine, am găsit cam aceleași lucruri. Diferența e doar că pe șepci, tricouri sau geci aproape identice, aici nu mai scrie NASA, Google sau YALE, ci GRAND CANYON. Am vrut să cumpăr un termos de la NASA, gîndindu-mă că trebuie să fie ceva grozav, că poate ține băutura caldă sau rece și dacă mergi pe Lună, vorba aia. Pe urmă, am descoperit același model de termos, fabricat cu siguranță de aceeași firmă, la NOMA, muzeul de artă din New Orleans. Păi, ia stai puțin, bine că nu l-am luat de la NASA, că era mai scump. Dar atunci n-o să-l iau nici de la NOMA, că doar nu-i fabricat de NASA. Iar geaca de ploaie de la Grand Canyon seamănă suspect de bine cu cea de la Key West, din Florida. Numai scrisul diferă. Un comerț standardizat, cu prea rare surprize.
Ne întoarcem noaptea în mica localitate Williams, pe o șosea dreaptă, sub o lună plină, care parcă ne veghează de pe partea stîngă. Privirile ne sînt atrase de ea ca de un magnet, pînă cînd ni se pare că ceva e în neregulă. Un nor care-i acoperă partea de sus, ca o beretă franțuzească, trasă ușor pe-o parte, stă acolo cam de multă vreme. Nici un nor nu poate sta așa de fix. Luna pare să rîdă de noi. Asistăm, de fapt, la o eclipsă parțială, lucru confirmat imediat prin intermediul smartphone-urilor. Minunatele avantaje ale tehnologiei.
În ziua următoare ne întoarcem la Las Vegas, iar din autostradă ne abatem puțin pe la Seligman, să vedem celebra Route 66, care străbate Statele Unite de la Chicago la Los Angeles. Seligman e o mică localitate care arată ca-n filme, traversată de șoseaua istorică. De-o parte și de alta sînt parcate o mulțime de mașini vechi, acum piese de muzeu. Cîteva magazine colorate, pline de kitsch-uri nostime, își așteaptă vizitatorii. Cei din Seligman au pretenția că aici ar fi locul de naștere pentru Route 66, ceea ce nu e chiar adevărat. Ruta e astăzi aproape pustie. Majoritatea șoferilor preferă autostrăzile moderne. Tot la Seligman este și un nod important de cale ferată, cu o istorie chiar mai veche decît cea a șoselei. În apropiere, chiar vedem și un tren de marfă, atît de lung încît nu reușim să-i zărim nici unul dintre capete. E incredibil. De cîte locomotive o avea nevoie?
Aproape de Las Vegas, ne oprim să vedem barajul Hoover. Deși are 90 de ani, e pe deplin funcțional şi pare chiar nou. E foarte curat și bine întreținut. Chiar seamănă cu cel de la Vidraru. E drept că al nostru a fost construit cu treizeci de ani mai tîrziu. Lacul de acumulare e plin de yachturi și ambarcaţiuni. Barajul asigură apa și energia electrică pentru Las Vegas, care, pe lîngă cei aproape două milioane de locuitori din întreaga zonă metropolitană, trebuie să susțină un flux anual de 40 de milioane de turiști.
