De mai mult de două decenii există o lege care obligă instituțiile publice să ofere răspunsuri cetățenilor în termen de 30 de zile de la momentul unei solicitări din partea lor. Tot de atunci, unele instituții au obiceiul să ofere răspunsurile abia la încheierea respectivei perioade, ba, de multe ori, chiar și în ultima zi. Pînă şi la o simplă cerere pentru obținerea unui loc de parcare, unele primării nu răspund decît în ultimul moment legal. Adică le trebuie o lună întreagă să analizeze un fleac, la care soluția s-ar putea oferi imediat. Fenomenul e cea mai bună dovadă a necesității legii amintite și a cîștigului pe care ea îl aduce societății, în vreme ce obiceiul de a lăsa răspunsul pînă în ultima zi denotă fără echivoc modul în care încă multe administrații și instituții publice se raportează la cetățenii pe care ar trebui să-i servească. Cu alte cuvinte, funcționarii nu se agită să-i răspundă omului de rînd. De n-ar fi fost legea respectivă, cine știe dacă și cînd ar fi primit oamenii răspunsurile la solicitări, fie ele și negative. Probabil că acestea ar fi venit într-un mod selectiv, foarte tîrziu sau poate niciodată, așa cum se întîmpla în perioada comunistă.
De fapt, tărăgănarea răspunsului pînă la limită nu face decît să arate o dată în plus că relația instituțiilor amintite cu cetățenii e încă denaturată și astăzi de moștenirea unor atitudini din vremea comunismului. Probabil că or exista și rămășițe mai îndepărtate, de sorginte balcanică, de prin perioada fanariotă sau chiar bizantină, dar principalul model tot din comunism vine. Atunci, pe lîngă lenea sau lentoarea funcționarilor, care ar putea fi puse pe seama unui specific local, au fost instaurate cu bună știință relații de ostilitate între administrație și cetățeni. Nu degeaba s-a spus că administrația comunistă a dus un permanent război cu propriul popor. Știm că acea administrație a fost impusă cu forța de trupele sovietice imediat după cel de-al Doilea Război Mondial. Iar interesul sovieticilor era doar să supună și să exploateze țările ocupate. Nu-i preocupa în nici un fel grija față de cetățenii acestora, ba dimpotrivă.
Printre celebrele directive NKVD/MVD din 1947, privind țările din estul și centrul Europei, descoperite după căderea comunismului, cea purtînd numărul 44 spunea: „Se va căuta ca aceia care lucrează în diferite funcţii, indiferent cît de mici, trebuie să fie schimbaţi şi înlocuiţi cu muncitori cu cea mai slabă pregătire profesională, chiar necalificaţi”. Funcțiile publice trebuiau ocupate, așadar, de incompetenți care să urmeze orbește îndrumările consilierilor sovietici. Orice fel de principii normale ale unor servicii publice au fost astfel distruse intenționat și înlocuite cu o administrație de tip cazon, care nu urmărea decît ținerea sub control și umilirea populației. S-ar zice că și astăzi instituțiile mai sînt marcate într-o oarecare măsură de către acel sistem. Directivele pomenite pot stîrni și astăzi indignare și amintiri nefericite, fiind probabil chiar aplicate în continuare, în zonele din Ucraina ocupate de armata rusă. Un alt exemplu de directivă din acel set, ale cărei urmări le simțim și azi, privea perturbarea „punctualității transporturilor de orice gen”. În fine, toate acestea au fost mult comentate mai ales prin anii ’90. Chiar dacă azi nu sînt de imaginat funcționari care să lucreze chiar în mod intenționat împotriva populației, e încă preceptibil un anumit comportament ostil care a intrat în genele administrațiilor noastre.
O altă moștenire a comunismului de care încă nu ne-am eliberat este aceea a reglementărilor imposibil de respectat, care interzic sau împiedică lucruri firești și care obligă indivizii sau firmele să încalce legea, să se simtă mereu în culpă și să fie oricînd la mîna instituțiilor statului. Că tot am vorbit la început despre obținerea locurilor de parcare, statisticile arată că, în București, numărul autovehiculelor înmatriculate e de cel puțin cinci ori mai mare decît cel al locurilor de parcare amenajate legal. În aceste condiții e imposibil pentru toată lumea să parcheze regulamentar, iar amenzile sînt absolut inevitabile.
De curînd am citit descrierea unui jurnalist din Venezuela a situației țării sale din timpul lui Maduro și Chávez. Spunea că sistemul era în așa fel conceput încît să nu poți face aproape nimic în mod legal. E vorba de același regim comunist care, indiferent unde este instalat, produce disfuncționalități similare. E observația pe care o amintea recent în Dilema profesorul de economie Dorel Dumitru Chirițescu, cum că marxiștii au tendința să considere omul ca fiind de felul lui rău, în consecință fiind necesară supunerea și disciplinarea lui prin legi și autoritate. De cealaltă parte, liberalii dau ocazia și libertatea omului de a demonstra cît e de bun. Prezumția de vinovăție pe care o conțin în mod implicit nenumărate dintre reglementările și comportamentele funcționărești generate de administrațiile noastre ne plasează în prima categorie. Pe vremuri, în lagărul comunist (cum adesea era numită gruparea de state conduse de asemenea regimuri), circula o vorbă, și anume că foarte multe lucruri sînt interzise, iar tot ceea ce este permis e și obligatoriu.
