Scriu acest articol asumîndu-mi riscul să mă expun celei mai tăioase reacții: „Taci din gură, nu ești specialist!”. Asum acest risc pentru că siguranța noastră, a mea, a familiei mele, a prietenilor mei, a acestei reviste și a cititorilor ei, a țării noastre în fața agresiunii rusești este mult prea importantă ca să rămînă doar pe mîna specialiștilor. Or, cînd e vorba de siguranța mea, a familiei mele și a țării mele, am nu doar dreptul să pun întrebări, am datoria să spun public, adică și celorlalți din jurul meu, că apărarea noastră nu este, poate, pe mîinile cele mai bune, cele mai competente. Specialiștii? După cum au curs evenimentele ultimilor trei-patru ani, nu am mare încredere în ei. La trei luni după ce tancurile rusești au intrat în Ucraina, unii specialiști se întrebau dacă se poate numi „război” ceea ce fac rușii, invocînd că „știința” lor nu are conceptele potrivite pentru acea situație. După cum nu am mare încredere nici în experții care, la o săptămînă după ce rușii s-au retras din prostescul lor lansaj spre Kiev, anunțau că în șase luni Putin e terminat, că într-un an moare, că într-un an jumate Rusia toată e în stradă spre a se elibera de tiran și că sancțiunile economice îi fac praf.
Pe scurt, m-am săturat de experți și aș vrea să gîndesc cu mintea mea. Mai ales că, totuși, chestiunea mă privește personal în cel mai dramatic sens, la fel de personal și de dramatic pe cît vă privește și pe fiecare dintre dumneavoastră. Dacă nici perspectiva dronelor rusești pe deasupra orașelor noastre nu e dramatică, atunci chiar nu mai știu ce poate fi astfel numit.
Acum, să ne uităm la fapte. De cînd Rusia a început războiul împotriva Ucrainei au avut loc 52 de atacuri cu drone rusești asupra unor obiective aflate în imediata apropiere a graniței noastre. În 38 de cazuri, fragmente de drone rusești au căzut pe teritoriul românesc. În 10 cazuri, aceste drone au trecut în spațiul nostru aerian efectuînd, probabil, manevre de atac sau fiind pierdute de sub control. Reamintesc că războiul a început în 2022.
În noaptea de 10 septembrie, un nor de drone rusești pătrunde în spațiul aerian polonez. Unele sînt doborîte, altele nu. Tensiunea crește. În seara următoare, la TVR, președintele României declară că, la noi, „Procedurile sînt bine definite, a fost legea în Parlament şi după aceea a fost CSAȚ care a clarificat. Este clar, în ipoteza unei chestiuni similare cu cea din Polonia, este clar cine intervine, cine dă comanda, toate lucrurile sînt absolut clare, nu mai e nevoie de nimic”. Pe 14 septembrie, o dronă rusească se plimbă vreo 50 de minute prin spațiul nostru aerian. Se ridică niște avioane, care se uită la ea cum se plimbă și drona iese din spațiul nostru aerian. Lumea se întreabă, pe bună dreptate, de ce nu am doborît-o. Experții explică în fel și chip – că e mai scumpă racheta decît drona, că o să cadă fragmente din ea pe o casă sau o să ia foc Delta Dunării etc. Pentru mine, cei mai convingători experți, totuși, au fost cei care au explicat că nu cu avioane F16 dobori drone care zboară la 300 de metri altitudine cu 140-180 km/h. Atunci, cu ce? – mă întreb eu. Răspunsul pare că e cunoscut, dar nu se rostește pentru că urmează cîteva întrebări de bun-simț și s-ar putea să descoperim cît sîntem de nepregătiți. După trei ani de război la graniță! Cert e că o anume agitație a început și la noi după 14 septembrie. Asculți liderii politici și simți că e ceva în neregulă, că vorbesc de pe un teren nesigur. Și dovada că era ceva în mare neregulă este că zece zile mai tîrziu, pe 25 septembrie, se reunește CSAȚ ca să decidă ceea ce se cheamă „rules of engagement”, adică să decidă linia de comandă și cine ce decizie ia cînd spațiul nostru aerian este violat de drone sau avioane. Deci ceea ce ne zicea președintele pe 10 septembrie nu era adevărat. Dacă abia pe 25 septembrie s-au stabilit în detaliu regulile acestea, pe 10 septembrie nu puteau fi „clare”, „absolut clare”, „nu mai e nevoie de nimic”.
Nu e prima dată cînd liderii noștri politici și militari se dovedesc a fi mult sub nivelul profesional cerut de provocările cărora sînt plătiți să le răspundă. Nu e nici prima oară cînd președintele României nu știe realitatea despre care vorbește și pe care e obligat de Constituție să o comande. Nu îl critic anume pe el – e foarte posibil ca, după atacul cu drone asupra Poloniei, să i se fi spus: „Șefu’, la noi totul e în ordine, totul e clar, știm ce avem de făcut, servim patria!” și, cînd chiar s-a întîmplat să vină drona pe la noi, să ne dăm seama că nu e deloc în ordine, că nu e deloc clar și că nu știm ce avem de făcut.
Vremurile pe care le trăim aduc multora aminte de anii ’30. Mie, situația militară în care văd că ne aflăm îmi aduce aminte de 1913-1916. Armata noastră, care nu mai luptase de aproape 40 de ani și era încă glorificată în opinia publică după Războiul de Independență, decăzuse într-un asemenea hal încît de la Turtucaia (1913) pînă la Mărăști-Mărășești-Oituz (1917) a încasat un șir de înfrîngeri care ne-a pus în pericol însăși existența națională. În 1916, trimis de guvernul Franței să ne ajute, inimosul general Henri Berthelot, devenit principal sfetnic în probleme militare al Regelui Carol I, spusese după o primă evaluare a armatei noastre: „Mes chers amis, vous êtes admirablement désorganisés”. Ceea ce nu era doar o consecință a unui fel de a fi, era direct o consecință a modului în care politicienii au condus armata țării.
Armata română ajunsese o vacă de muls pentru politicieni corupți și un cal de bătaie pentru politruci numiți în funcții militare de conducere. Corupția cuplată cu incompetența ridicată la rang de comandă au făcut ca armata română, de la care existau așteptări mari după 1877-1878, să fie incapabilă să apere țara patru decenii mai tîrziu. Iar cea mai cumplită consecință a acestei decăderi au fost zecile de mii de vieți de români pierdute, soldați aruncați la moarte sigură pentru că erau și prost echipați, și prost conduși, plus civilii prinși ca „victime colaterale”. O țară devastată eram la finalul lui 1916, cu liderii naționali refugiați în ultimul petic de păm]nt pe care-l mai controlam. Într-atît de devastată era țara, încît a fost aproape rasă de pe hartă. Nu vreau să fiu cobe, dar mie cam cu asta îmi seamănă situația de azi.
Și acum, să ne uităm la decizia privind „the rules of engagement” adoptată de CSAȚ pe 25 septembrie. După ce ne spune cum va reacționa armata la pătrunderea nepermisă în spațiul nostru aerian a avioanelor militare sau civile, decizia ne spune și ce facem cu dronele. Dacă veți urmări atent declarațiile ministrului Apărării de după ședința CSAȚ, nu veți înțelege nimic despre drone. În fraze întortocheate, ministrul amestecă situațiile. Începe să spună ceva despre drone, apoi revine, în aceeași frază, la avioanele militare, iar două cuvinte despre drone, după care ne explică cum e cu avioanele civile: „Aici e și o dimensiune politică, desigur”, iarăși ceva vag despre NATO și cam atît. Greu de aflat răspunsul la întrebarea: dacă vin drone din spațiul rus și ajung la noi, ce face armata noastră cu ele? Răspunsul e o ceață despre „proceduri NATO” deloc explicate. Sper doar că răspunsul e clar în mintea celor care nu sînt în stare să îl explice clar. Deși, așa cum am văzut mai sus, claritatea nu pare a fi o trăsătură a conducerii statului nostru.
În orice caz, făcînd un efort de înțelegere a sumei declarațiilor și informațiilor publice despre deciziile din ședința CSAȚ, am dedus că, în cazul în care dronele tranzitează spațiul nostru aerian și ies mai apoi din țară, nu facem nimic. Ne uităm la ele cum pleacă. Ducă-se! Bine, dar dacă atacă ținte din Ucraina? Dar dacă atacă ținte din Moldova? Răspunsul oficial este, de fapt: Nu ne atacă pe noi, nu avem treabă cu ele. Vasăzică, dronele rusești pot folosi spațiul nostru aerian în manevrele lor de atac fără să pățească nimic dacă ținta nu se găsește pe teritoriul nostru. Nu știu dacă experții care au formulat o asemenea soluție înțeleg ce fac. Mai întîi, sper că știu ei să dibuiască dacă drona „are în minte” să ne atace pe noi sau pe vecinii noștri încă de la momentul în care pătrunde în spațiul nostru aerian. Spre binele tuturor, sper să nu afle prea tîrziu. Dar din punct de vedere politic, această decizie este o cedare de suveranitate cum nu cred să mai fi cunoscut țara din anii ocupației sovietice (1945-1956). O decizie rușinoasă și umilitoare.
Nu mă grăbesc să spun că decizia CSAȚ miroase a trădare și că e cu atît mai scandaloasă cu cît vine de la cel mai înalt decident în materie de securitate. Cred că ține de un mod de a fi. În anii 1943-1944, cînd aviația anglo-americană începuse să bombardeze România, care era aliată a Germaniei și lupta cot la cot cu armata germană pe frontul de Est, una dintre țintele predilecte ale bombardierelor erau rafinăriile din jurul Ploieștilor. Avioanele veneau din sud, din Italia sau Grecia, și ajungeau mai întîi deasupra Bucureștilor. Nu puteai ști dacă vor lovi capitala țării sau treceau mai departe spre nord, spre Ploiești. Atunci a devenit populară printre bucureșteni vorba „Du-i, Doamne, la Ploiești!”. E atîta românism profund în vorba asta! E mai mult decît „capra vecinului”, e mai mult decît „capul plecat”, e mai mult decît „de-o fi una, de-o fi alta, bucuroși le-om duce toate”. E convingerea unui popor modest și neputincios că nu poate opri niciodată necazul, așa că, dacă tot s-a pornit spre mine, poate că are de gînd să-l lovească pe cel de lîngă mine – deie Domnul! Or, o spun trist și cu ciudă, mi-e greu să admit că încă gîndim așa, deși sîntem parte din cea mai puternică alianță militară a lumii. Eu cred că dacă o dronă rusească intră în spațiul nostru aerian, indiferent că e în drum spre alții (mai ales că acei alții ne sînt prieteni sau chiar „frați”), e bine s-o oprim. Înainte de a ști dacă era pentru noi sau pentru ei. E mai prudent, e mai demn și, mai ales, e profund constituțional.
Firește, nu mă aștept de la demagogii suveranității, autointitulații suveraniști, să protesteze. Orice cedare în beneficiul lui Putin e de aplaudat pentru ei. Dar la o revizuire demnă și inteligentă a acestor reguli mă aștept.
P.S. Aud că șeful politic al NATO zice că nu tragem cu rachete după drone pentru că „nu e sustenabil”: nu face să strici rachetele occidentale de un milion de dolari doborînd drone rusești de o mie-două de dolari. Mă întreb de ce ditamai NATO nu face drone de o mie-două cu care să doboare dronele rusești de o mie-două. Ca și CSAȚ-ul nostru, înțeleg că și experții NATO sînt de părere să lași dronele rușilor să zburde cum vor ele, pe unde vor ele, dacă nu te atacă pe tine. Mi-a mai venit inima la loc cînd l-am auzit pe ministrul de Externe polonez la ONU. Bine că, totuși, mai e cineva cu adevărat NATO în NATO...
