Xenofobia este un cuvînt cu etimologie precisă, dar cu sensuri ideologic deturnate. Etimologic, xenofobia înseamnă frică de străini. Ideologic și chiar juridic, xenofobia înseamnă ură, aversiune față de străini. De altfel, avem unele legi care pedepsesc afirmarea publică a xenofobiei. Înțeleg că acele legi pedepsesc afirmarea publică a fricii? Sau a urii? Distanța de la frică la ură este mare, totuși. Iar ideea că o lege penală sancționează frica, oricare ar fi ea, e absurdă. Așadar, legal și ideologic, xenofobia e o formă de ură, nu de frică. E adevărat, puteți să spuneți că xenofobia în ambele sensuri, ca frică sau ca ură, nu e bună nicicum – nu e bine nici să îți fie frică de străini, nici să-i urăști pe străini. Sînt imediat de acord că nu e bine să-i urăști pe străini, dar nu sînt chiar convins că e bine să nu îți fie frică de străini. Mai ales de anumiți străini. Sentimentul natural al fricii este, pentru oamenii inteligenți, o invitație la prudență, care este anticamera înțelepciunii. Dacă nu poți fi înțelept, măcar fii prudent.
Dar să lăsăm teoria, să ne gîndim la exemple. Un politician care ne cere să ne fie frică și să-i urîm pe străinii amărîți care muncesc în România este, evident, un caz mizerabil și revoltător. Dar un politician care cere să ne temem de ruși este la fel? Nu, bineînțeles. Nu consum spațiul tipografic ca să explic evidența, adică de ce sînt complet diferite cele două cazuri, dar nu pot să nu observ că acela care ne provoacă la xenofobie cînd e vorba de nepalezul cu sacul de merinde în spate este dintre cei care ne spun că nu avem de ce să fim xenofobi cînd e vorba de rusul cu Kalașnikovul în spate.
Ca un conservator tot mai bătrîn și tot mai paleo ce sînt, prețuiesc suprem lecțiile istoriei și memoria colectivă a națiunii mele. Nu este reper mai important pentru conservatori decît spiritul vechi, dintr-un motiv logic: acesta poartă experiența de veacuri a comunității mele, validată prin îndelungată practică. Am fost prost învățați să disprețuim ceea ce experiența înaintașilor noștri ne spune. În această experiență istorică, sedimentată ca memorie colectivă, găsesc tot ceea ce s-a validat ca bun sau rău în viața înaintașilor mei și nu există nici un motiv ca ceea ce a fost bun pentru înaintașii mei să nu fie bun și pentru mine, după cum ceea ce a fost rău pentru înaintașii mei să nu fie rău și pentru mine. Binele și răul istoric nu pot fi aflate decît din experiența colectivă a propriului popor, ascultîndu-i memoria colectivă. Vor învăța progresiștii ce e bine și ce e rău din cărți de couching, vor învăța liberalii ce e bine și ce e rău din statistici și Excel, vor învăța tehnocrații de orice fel ce e bine și ce e rău de la maica lor intelectuală, Inteligența Artificială, dar noi, conservatorii, învățăm ce e bine și ce e rău din experiența înaintașilor noștri. Or, memoria colectivă a națiunii române spune limpede: de cîte ori au venit rușii peste noi a fost rău și de cîte ori am stat feriți de ruși și ne-am deschis spre Occident a fost ceva mai bine. Această experiență istorică, validată atît la nivel colectiv, cît și la nivelul personal al familiilor și comunităților noastre, ar trebui să fie o veritabilă directoare pentru gîndirea conservatoare. Numai că, la noi, conservatorii sînt, de fapt, niște demagogi agresivi, care se joacă de-a Trump, dovedind astfel nu doar că nu sînt deloc conservatori, ci doar niște scandalagii, dar și că sînt, în ansamblu, indivizi de prost gust.
Cînd în ruși a crescut vocația mesianică, au devenit obsedați să cucerească Constantinopolul devenit Istanbul. Pe unde? Pe la noi. Cînd au devenit comuniști, tot mesianici, au vrut să răspîndească microbul roșu în lume și au vrut un teritoriu de siguranță, comunizat, în jurul sovietelor, așa că au închis un lagăr enorm în toată Europa de Est, iar noi am nimerit – nefericită așezare! – în mijlocul lagărului. De cînd există România modernă, de la jumătatea veacului al XIX-lea, nici un alt vecin nu ne-a ocupat teritorii mai mult și mai îndelung decît rușii. Dar să lăsăm cărțile de istorie și să ne ascultăm familiile. Pentru un om autentic, adevărata istorie, istoria care are sens pentru el, istoria pe care o trăiește și care l-a edificat este istoria transmisă în familia lui, nu cea învățată la școli sau pe Internet. Ascultați-vă bunicii, ascultați-vă străbunicii! Ce vă spun ei despre ruși? Și, dacă nu e suficient, priviți cum se manifestă astăzi. Priviți cu cîtă cruzime și cu cîtă abisală iresponsabilitate continuă un război, ucid și, în același timp, ei înșiși mor. Și nu vă mințiți că e războiul lui Putin. E războiul Rusiei. Putin e însăși Rusia.
Acum, nu-i așa că rusofobia ni se pare salutară? Precizez imediat că sentimentul de frică, normal și ireprimabil, trebuie imediat gestionat util. Mai întîi, rusofobia nu trebuie să ne paralizeze, să ne pierdem mințile de frică, să devenim isterici, să vedem ruși peste tot și să punem toate relele vremurilor pe care le trăim pe seama rușilor. Eu cred că nici criza economică prin care trecem, nici prostia și hoția politicienilor care ne conduc sau a celor care se pregătesc să ne conducă nu au legătură cu Rusia. Toate acestea sînt produse pur românești. Rusofobia nici nu trebuie să ne alunge – îi detest cu vigoare pe cei care se pregătesc să părăsească țara dacă, Doamne ferește, rușii ajung pe aici. Rusofobia trebuie să ne țină în gardă, trebuie să ne facă extrem de prudenți și, mai ales, trebuie să ne îndemne spre luciditate. Poate fi o fobie un drum spre luciditate? Da, poate, în măsura în care fobia este realistă. Pentru un român, rusofobia este realism. Dar ca să fie realism, e nevoie ca ceva să o țină în limitele rațiunii. Și ce anume? Rusia, pe care Churchill o numea „o ghicitoare învelită într-un mister în interiorul unei enigme”, produce teroare și absurd istoric sîngeros cu aceeași naturalețe cu care produce o cultură de o înălțătoare umanitate și de un emoționant umanism. Așa cum greșesc imens cei care ne cer să uităm învățăturile istoriei mai sus pomenite doar pentru că au existat Tolstoi și Dostoievski, Ceaikovski și Rahmaninov, Nureev și Brodsky și Ahmatova și Cehov, Berdiaev și Nikolaeva, greșesc și cei care ne cer să respingem integral tot ce e rusesc, să ipostaziem răul absolut în orice e rusesc. Cultura rusă poate să confere, paradoxal, limita necesarei și normalei noaste rusofobii, poate să țină rusofobia într-o dimensiune pragmatică.
În fine, mai sînt și dintre cei care spun că nu avem a ne teme de Rusia și că alții, răi, ne impun să ne temem. Ca și cum nimic din experiența istorică a românilor nu ar îndreptăți rusofobia. Sigur, aș putea să răspund cu citatul colosal al lui Medvedev: „Românii nu sînt o națiune, ci un fel de a fi”. Dar, oricît de alarmant, răspunsul acesta nu merge pînă la capăt ca să putem răspunde temeinic. Răspunsul real este că Rusia nu se simte în siguranță altfel decît împrejmuită de țări vecine pe care le controlează. Mai clar: pentru ruși nu contează ce vor ucrainenii, românii, balticii, finlandezii cu țările lor, contează că ei nu se simt bine decît dacă au aceste țări din jur sub controlul lor. Dar, după cum se vede, românii, balticii, finlandezii vor să fie în UE și în NATO. Pentru Rusia nu contează ce vor pigmeii, important e ce simte ea, în delirul ei mesianic. Iată de ce rusofobia ține direct de instinctul nostru de supraviețuire.
