În contrast parțial poate cu perspectiva din prezent, înființarea Organizației Națiunilor Unite în urmă cu 80 de ani (1945), cu scopul larg al instituirii unui sistem de securitate colectivă, a fost o inițiativă emanată din Statele Unite ale Americii, conform secretarului de stat american Edward Stettinius (1944-1945). Departamentul de Stat american a pregătit proiectul inițial al Declarației Națiunilor Unite, prin care semnatarii se angajau să elaboreze un sistem de pace și securitate după război, iar documentul a fost semnat în ianuarie 1942 de către națiunile aflate în conflict cu Germania și Japonia – sigur, știm, înainte de aceasta a existat Pearl Harbor, decembrie 1941.
Semnarea Declarației s-a suprapus cu prima (și cea mai lungă) vizită a premierului britanic Winston Churchill la Casa Albă, unde îl aștepta președintele american Franklin Delano Roosevelt. Ținută secret pînă în momentul sosirii oaspetelui (FDR nu i-a spus nici Primei Doamne Eleanor Roosevelt cine avea să îi viziteze, i-a menționat doar să se asigure că au șampanie bună, brandy și suficient whisky în casă), vizita de la finalul lui decembrie 1941 a fost un moment de apropiere reală (și de neapărată trebuință) între cei doi lideri.
Gazda s-a adaptat la oaspete din toate punctele de vedere, inclusiv la programul acestuia asiduu de muncă, concentrat mai cu seama în a doua parte a zilei. În arhiva acestei vizite s-a tipărit și numele organizației internaționale ce urma să se formeze, Organizația Națiunilor Unite. Conform memoriilor lui Winston Churchill, FDR s-a gîndit în miezul unei nopți ca denumirea membrilor, deci a Aliaților ce luptau împotriva Axei, să fie „Națiunile Unite”. Președintele american și-ar fi făcut apariția în camera lui Churchill pentru a-i prezenta rodul gîndurilor sale chiar cînd liderul englez își făcea obișnuita lungă baie, în dimineața zilei de 1 ianuarie 1942. L-a strigat pe premierul britanic, care s-a ridicat din cadă, l-a întîmpinat în prosop pe președinte și... a fost de acord cu draftul documentului. Cu tot cu denumire.
La întoarcerea în Regatul Unit, prim-ministrul Winston Churchill i-a raportat regelui George al VI-lea: „Cred că sînt singurul om din lume care a întîmpinat neîmbrăcat un șef de stat”. Dincolo de anecdotica situației, confirmată și de președintele FDR, istoria înregistrase ideea și numele organizației care avea să vegheze la pace după război.
Oare cum ar arăta astăzi un sejur al premierului britanic la Casa Albă?
Mihaela Simina este licențiată în istorie (specializarea Relații Internaționale), scriitoare, coprezentatoare și coautoare (comentariu și scenariu) a serialului documentar România construită.
