De ce a dispărut pisica?

În APOLLO PARTY BUN BUN TITLU FINAL, este mult mai puternic accentul pe efectele negative ale pandemiei în plan personal.

# APOLLO PARTY BUN BUN TITLU FINAL, de Vera Ion. Cu: Mădălina Stoica, Andreea Şovan, Victoria Răileanu/Camelia Pintilie, Adrian Ban, Diana Amitroaie, Ioana Bugarin, Bogdan Bogdănoiu. Regia: Teodora Savu. Costume şi recuzită: Patricia Suciu. Video design: Milena Muranyi. Sunet: Rareş Constantinescu. Teatrul Apollo111.

 

Schimbările globale majore care vin în cascadă – pandemie, război, criză climatică și economică, ascensiunea extremei dreapta, a naționalismului și populismului, accesul generalizat la Inteligența Artificială – au produs o serie de efecte asupra cărora nu avem încă răgazul să reflectăm. Ritmul rapid al vieții nu ne-a lăsat timp să conștientizăm fiecare schimbare, să o înțelegem și să ne adaptăm, iar asta a adăugat încă un strat de stres și anxietate vieții cotidiene. În teatru, impactul izolării pandemice, care a dus la asocierea tot mai strînsă a spectacolului live cu tehnologia și mediul virtual, a generat schimbări în modul de a gîndi teatrul, relația cu publicul, formatele și limbajele teatrale. Toate sînt rechestionate și perspectivele asupra lor se modifică continuu. Însă ceea ce lipsește (și) în mediul cultural este timpul de reflecție asupra acestor transformări, în condițiile în care pandemia a fost rapid urmată de un război și de conștientizarea degradării climatice, astfel încît reflecția asupra consecințelor crizei medicale au fost înăbușite de urgența de a răspunde unor noi realități problematice.

La Teatrul Apollo111, spectacolul APOLLO PARTY BUN BUN TITLU FINAL de Vera Ion, în regia Teodorei Savu, încearcă să creeze un cadru de intersecție – metaforic și la propriu – pentru niște personaje care se resimt după pandemie și fac eforturi să se reconecteze la propriile vieți. La începutul anului trecut, fără nici o similaritate estetică, dar cu același punct de plecare – consecințele pandemiei în  viața noastră –, regizorul și dramaturgul Raul Coldea a creat la Centrul de Teatru Educațional Replika un alt spectacol, Camera comună, în care trei personaje (jucate de Ioana Chițu, Răzvan Mîndruță, Irina Sibef) care locuiesc împreună se raportează diferit la realitatea post-pandemică și încearcă să-și găsească fiecare un drum propriu. În ambele spectacole, personajele sînt tinere, au între 20 și 30 ani, o generație care, scanată prin aceste spectacole, se dovedește dezorientată de haosul în care au aruncat-o vremurile, lipsită de repere și de sprijin. În cazul spectacolului lui Coldea, textul era explicit politic, discuțiile contradictorii ale celor trei se configurează în dezbateri de idei și direcții politice, dar și de strategii de a gestiona invazia de factori de presiune, dintre care războiul din Ucraina era atunci cel mai recent și mai puternic. Camera comună arăta cum impactul strivitor al pandemiei asupra vieții și psihicului omului generează reacții diferite, uneori surprinzătoare, o încercare de a înțelege cum criza medicală a favorizat ascensiunea extremei dreapta și a populismului. 

În APOLLO PARTY BUN BUN TITLU FINAL, este mult mai puternic accentul pe efectele negative ale pandemiei în plan personal, pe deraierea individuală de pe șinele unei vieți controlabile. Deși există un substrat politic, cu diverse teme (lipsa de protecție a artistului independent în pandemie, teama compulsivă de viruși și sechele psihologice post-pandemice care duc la imposibilitatea contactului uman, hiperdinamismul ca simptom al anxietății, precaritatea, identitatea de gen anormativă, stereotipurile de gen etc.), ele rămîn tangențiale. În prim-plan se află aici tipare de probleme personale, nu chiar povești, căci deși există cîteva schițe narative pentru fiecare personaj, ele nu se împlinesc, rolul lor fiind mai degrabă de a trasa niște caracteristici ale tipologiei în care se încadrează personajul: fiica răsfățată și anxioasă (germofobă) a unui afacerist bogat (Victoria Răileanu), prietena ei, mediatoare de conflicte prin calmarea emoțiilor (Andreea Șovan), un actor independent prost plătit care îl joacă pe Apollo zeul (Adrian Ban), o organizatoare de evenimente furioasă (Mădălina Stoica), o persoană care tocmai și-a pierdut job-ul și are o problemă în a se ralia stereotipurilor de gen pe care le impune societatea (Diana Amitroaie), un regizor atît de deprimat încît nu poate ieși din locuință (Bogdan Bogdănoiu) și o pisică aparent pierdută și pe care toată lumea, inclusiv spectatorii, o caută tot spectacolul (Ioana Bugarin). De fapt, spectacolul nu începe niciodată, pentru că tot acest conglomerat de personaje în criză produce blocaje succesive. Personaj important în carantină, îndulcind singurătățile și anxietățile colocatarilor umani, pisica prezentă/absentă aici sugerează diferite reprezentări ale expresiilor cu feline: personajele se înțeleg ca cîinele cu pisica, unele stau ca o pisică plouată, iar altele umblă cu mîța-n traistă. Mai mult, pisica este cheia principală a spectacolului, dar nu pentru locul în care a dispărut, ci pentru motivele dispariției. Cu o formulă de joc flexibilă, spectacolul începe în barul Teatrului Apollo111 și continuă în diferite spații din clădire – toaletă, cabină – unde spectatorii sînt invitați, avînd însă și opțiunea de rămîne în bar și a vedea scenele prin transmisie video. S-a găsit astfel un mod de a integra publicul în spectacol pe picior de egalitate cu personajele și de a genera un sentiment liniștitor că sîntem mai toți în aceeași situație, afectați de pandemie, chiar dacă nu o spunem. E aici schițată o formă de terapie, de a ne asuma vulnerabilitățile psiho-emoționale în colectiv.

În formule diferite, mai mult sau mai puțin reușite, spectacolele încearcă să vorbească despre consecințele negative ale pandemiei la nivel personal, despre afectarea emoțională, psihologică, socială și politică pe care o înregistrăm fiecare dintre noi, fără a avea timpul să o conștientizăm, despre vremurile care se prăvălesc cu toată greutatea lor peste noi într-un ritm amețitor și despre cum ne mințim singuri că sîntem bine. În teatru, cel puțin în România (situația nu diferă prea mult la nivel european), lipsește o reflecție asupra consecințelor marilor crize care s-au instalat în normalitatea noastră cotidiană. Chiar cu întîrziere, ne-ar face bine să ne facem timp pentru asta.

 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Alex Maxim

Share


Fantezii

Fantezii