Reminiscencia, scenariu, regie și video: Malicho Vaca Valenzuela. Performeri: Malicho Vaca Valenzuela, Lindor Valenzuela, Rosa Alfaro. Asistent regie: Ébana Garín Coronel. Producție și distribuție: Ébana Garín Coronel, Luis Guenel, Roni Isola, Fundación Cuerpo Sur, Chile. Spectacolul a fost prezentat în cadrul Stagiunii Internaționale de Teatru 2025, un proiect ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București, în parteneriat cu Fundația Culturală „Camil Petrescu”.
„Sin ti… es inútil vivir…”, cîntă bunica artistului chilean Malicho Vaca Valenzuela într-o filmare proiectată în fundal. „Sin ti… es inútil vivir…”, îi ține isonul bunicul, ba chiar și nepotul în alte înregistrări. „Sin ti… es inútil vivir…”, ne roagă Malicho să cîntăm, „chiar dacă nu știți cîntecul” și lălăim cu toții, cu ochii pe versurile de pe ecran (imagine de pe YouTube, cred). „Sin ti, es inútil vivir” / „Fără tine, e inutil să trăiești”, un cîntec (probabil hit la vremea lui, 1947, și mult după) al trupei Los Panchos devine în spectacolul Reminiscencia, prezentat luna trecută la ARCUB, firul roșu al memoriei, chiar și cînd memoria dispare.
Spectacolul este o autobiografie ficționalizată – cum s-au văzut la București, în FNT, în ultimii ani, de exemplu O, dulcele meu pămînt, în care Corinne Jaber folosea autoficțiunea pentru a analiza relația ei, rezidentă în Germania, cu originile sale siriene, folosind pe post de „madlenă” mîncărurile bunicii, cu mirosurile lor specifice, pe care artista le gătește în spectacol, sau Mémé, în care Sarah Vanhee recuperează emoțional și documentar viața domestică a bunicilor ei, femei din vestul Belgiei care au trăit în comunități mici, patriarhale, în timp ce construiește pe scenă un interior casnic, ori Prețul aurului, în care Eugen Jebeleanu analizează relația cu tatăl său folosind ca ramă universul dansului sportiv din România. La Malicho Vaca Valenzuela, spațiul este Santiago de Chile, timpul – post dictatura lui Pinochet, liantul – Google Maps, cu care performerul navighează prin oraș și prin propria biografie într-o călătorie revelatoare pentru lume și pentru el, așa cum sînt mai toate întoarcerile către trecut și către sine, în care istoria mare o ajustează pe cea personală. Singur pe scenă cu laptop-ul său, îmbrăcat în „ținută” de Zoom, cămașă și pantaloni scurți – spectacolul a fost creat în pandemie și reprezentat întîi online –, artistul călătorește cu ajutorul Internetului prin orașul care, de la distanță, pare pustiit, dar, pe măsură ce imaginea se apropie, viața începe să pulseze din îngrămădirea de locuințe, un labirint imobiliar precar în care Malicho descoperă casa bunicilor săi, așa-numita „Casă bîntuită”.
Sînt cîteva lucruri remarcabile în spectacol. Unul este modul în care materialele de arhivă se transformă în narațiuni coerente. Format de spectacol aflat în tendințele teatrale de ani buni, autoficțiunile se diferențiază prin modul în care reușesc să articuleze un discurs consistent din informații disparate, din detalii, obiecte și amintiri, elemente aparent minore. Iar asta ține exclusiv de inteligența și abilitățile creative ale performerului. În Reminiscencia, memoria și orașul sînt cartografiate, elemente de biografie personală și imagini ale unui oraș cicatrizat de rănile istoriei (oameni care au dispărut în timpul dictaturii lui Pinochet, exploatarea resurselor de către puteri străine, clădirile degradate – ne sună atît de cunoscut) se reflectă unele în altele și se împletesc la nivel micro pentru a genera un discurs mai amplu despre lume și umanitate, despre istoria colectivă a spațiului și a comunității, despre urmele pe care le lasă dictatura pe corpul urban și corpul fizic. Și aici este una dintre victoriile spectacolului, în modul în care performerul articulează valid acest discurs, în care premisele lui – o crăpătură într-o dală din curtea unei maternități dezafectate, poeme anonime scrise pe plăci de pavaj și semnate cu un desen ce reprezintă „un palmier romantic”, graffiti pe o ușă de biserică – se conjugă în idei despre amintiri colective și corpuri neplînse (ale revoluției). Un alt lucru remarcabil este capacitatea lui Malicho Vaca Valenzuela de a crea un spațiu intim care să cuprindă și publicul, pe care-l integrează în narațiunea personală cu deschidere universală – și aici, imaginea deteriorată a orașului Santiago de Chile amintește de orașele noastre în 1990, același amestec de paragină și speranță care ne ține încă în viață 35 ani mai tîrziu.
Dar cred că cele mai puternice atuuri ale spectacolului sînt portretele, în primul rînd cel al bunicii Rosa, pasionată de muzică, al cărei timp, ziua și noaptea, plin cu greul vieții – după o viață muncită, bunicii abia își permit să trăiască – se asezonează cu muzica. La senectute, bunicii Rosa îi rămîne doar muzica, hituri mai vechi pe care le fredonează cu ardoarea dependentului. Bunicul Lindor își face un crez din a-i oferi soției sale această muzică prin care ea respiră, cele cinci aparate de radio trebuie să fie mereu funcționale pentru ca Rosei să-i nu-i lipsească niciodată cîntecele, căci ar fi ca și cum i-ar lipsi aerul. Pe măsură ce imaginile orașului reînvie istoria, memoria bunicii se dezarticulează și legătura ei cu lumea reală se pierde, reducîndu-se la muzică. Țintuită în pat, claustrată într-un univers propriu, inaccesibil celorlalți, bunica fredonează „Sin ti… es inútil vivir…” și astea sînt singurele momente cînd ceva din personalitatea ei redevine recognoscibil. Lîngă ea, bunicul o îngînă discret. Este multă tandrețe în spectacolul lui Malicho, între cei doi bătrîni, ca o rezistență împotriva obtuzității age-ismului – cuplul bunicilor este o reprezentare a îmbătrînirii cu dragoste –, dar și în privirea nepotului asupra lor și în delicatețea cu care acesta își plimbă ochii asupra orașului, a clădirilor prăbușite, a pavajului crăpat. Din muzicile bunicii, din tăcerea orașului, din tandrețea artistului se nasc spații de reflecție și conexiune. Reminiscencia e un moment de odihnă în goana nebună a lumii.
Următoarele spectacole din Stagiunea Internațională de Teatru ARCUB, curatoriată de Oana Borș și Ioana Anghel, sînt A Girl’s Story, adaptare după romanul Mémoire de fille de Annie Ernaux, regia Sarah Kohm, cu Veronika Bachfischer, producție Schaubühne Berlin, pe 16 și 17 mai, și Regina nopții de Leta Popescu, Teatrul Dramatic „Fani Tardini” Galați, pe 24 și 25 mai.
Oana Stoica este critic de teatru.
Credit foto Reminiscencia: Fran Razeto
