La mijlocul lunii mai, la Bratislava, Slovacia, urma să se desfășoare a 22-a ediție a Festivalului Nová dráma / New Drama, dedicat dramaturgiei contemporane și formelor experimentale de spectacol și fondat de Institutul de Teatru / Divadelný ústav. Cum și alții au probleme bugetare, fondurile au venit prea tîrziu pentru o ediție standard, așa că directoarea Dária F. Fehérová a prezentat o variantă de criză, New Drama Fragments (12-14 mai), care a inclus trei spectacole.
Din cele trei producții, două vorbesc despre istoria națională, chestionînd-o și demitizînd-o într-un proces de recuperare și resemnificare a trecutului mai mult sau mai puțin recent. OTA, text Michal Ditte, regia Júlia Rázusová, Teatrul Jozef Gregor Tajovský / DJGT din Zvolen, este un parcurs prin istoria Slovaciei din anii ’60 pînă în prezent, avînd-o ca „ghid” / personaj principal pe Ota Plávková, o renumită jurnalistă din Banská Bystrica, de la nașterea căreia se împlinesc în acest an 100 ani. Creat pentru a aduce în prim-plan eroii și eroinele „tăcute” ale istoriei (mai potrivit ar fi „neștiute”), spectacolul recuperează, pe baza unor documente, momente din istoria comunistă și postcomunistă în sunetul țăcănitor al unei mașini de scris. Căci jurnaliștii au scris articole, poliția politică și colaboraționiștii au scris informări și delațiuni, se scrie și după 1989 și presă, și scrisori personale. Ca jurnalistă de investigație, Ota a demascat abuzurile partidului comunist și s-a opus ocupanților ruși în 1968, așa că a fost persecutată de poliția politică (ŠtB), și-a pierdut locul de muncă și viața i-a fost întoarsă pe dos. Nici după Revoluția de catifea, Ota nu a avut o existență mai liniștită, dar din altă ipostază, de mamă – s-a confruntat cu înstrăinarea pe care migrația o produce în familii, după plecarea fiului din țară. Personalitate complexă, Ota este jucată de șase actrițe, nu coral, ci complementar, atît ca o expresie a multiplelor eroine necunoscute ale istoriei, cît și ca o formulă de a transpune personalitatea multifațetată a jurnalistei în spectacol. Construcția scenică este modulară, actorii preiau rapid diferite personaje și jonglează cu mai multe spații, simbolic marcate de cîte un element (o cadă, o masă, un sac de corespondență din care iese un personaj feminin – practic, scrisorile, inclusiv politice, se încarnează). În fundal este proiectat un peisaj urban arid, niște blocuri comuniste cu un spațiu gol în față – poate o parcare, deși m-a dus cu gîndul la locul de bătut covoare. Timpul trece, dar fundalul e la fel nu pentru că istoria nu s-a schimbat, ci pentru că pulsiunile ei sînt ciclice, fenomenele și acțiunile sînt repetitive, prin urmare imaginea de ansamblu rămîne (oarecum) aceeași.
La teatrul municipal P.O. Hviezdoslav (DPOH) din Bratislava, producția text LAJČIAK, text Mário Drgoňa, regia Rastislav Ballek, aduce în discuție o figură a culturii slovace, Ján Lajčiak, filolog și pastor luteran, autorul primului studiu asupra societății slovace făcut cu metode sociologice, Slovacia și cultura. Spectacolul mixează fragmente din carte cu biografia lui Lajčiak, care nu reușește să-și fructifice studiile făcute la Leipzig și Paris, fiind prea liberal pentru societatea slovacă, și ajunge pastor în mica localitate Vyšná Boca, unde rămîne pînă la sfîrșitul vieții. Studiul său este traversat deopotrivă de luciditatea instrumentelor științifice de analiză și de uriașa sa frustrare profesională, care contaminează și zona personală. Perspectiva sa critică asupra mentalității rurale denotă deopotrivă conservatorismul rigid al sătenilor, naționalismul, alcoolismul generalizat, cît și propria preconcepție patriarhală asupra relațiilor de cuplu (nu s-a căsătorit niciodată, deși a suferit din cauza asta). Lajčiak distruge imaginea tradițional idilică a ruralității slovace, iar scenografia folosește ample simboluri din cultura națională ca instrumente de deconstrucție a ei, în joncțiune cu muzica lui Ľubo Burgr, susținută live de soprana Eva Šušková.
Teatrul fără casă
Cred că ceea ce mi s-a părut cu adevărat viu și viabil dintre cele trei spectacole este Meduza în bucătărie / Medusa in the Kitchen de la Teatrul fără casă / Theatre With No Home, o companie independentă condusă de regizorul și producătorul Patrik Krebs, căreia municipalitatea i-a oferit un spațiu cît o cămară în Palatul Pistori – un raport de forțe poate (in)voluntar hilar. Teatrul fără casă este varianta slovacă a companiei lui Pippo Delbono – lucrează de douăzeci de ani cu persoane cu dizabilități fizice și neurodivergente, infractori, criminali, oameni fără adăpost și refugiați. Meduza în bucătărie este un spectacol despre femeile care trăiesc pe stradă, unde pot fi victime ale violenței sexuale, dar și despre relația dintre persoanele aflate în dificultate și asistenții sociali. Prima temă este construită pe furie căci, spun ei, furia femeilor „nu are loc de manifestare în societatea slovacă sau pe scenele teatrului slovac”, așa că ea se exprimă în acest spectacol, într-un cadru sigur și liber. Ca încarnări contemporane ale Furiilor antice – zeițele care exprimau revolta cetății, judecau și condamnau criminalii –, personajele feminine din spectacol își trag dezinvoltura de a denunța patriarhatul și violența masculină, în special sexuală, și din anormativitatea corpurilor lor (dizabilități fizice, boli psihice, trupuri afectate de viața pe străzi și de precaritate). Actrița și regizoarea Uršuľa Kovalyk are dread-uri care seamănă cu șerpii din părul Meduzei (cea care a fost violată de Poseidon, iar personajul din spectacol are o istorie similară) și care i-ar da un aer de rebelă Woodstock, dacă nu ar fi privirea sfredelitoare ce taie respirația. Fragilitatea personajului din spatele măștii sociale se vede sub forma a trei reprezentări ale Meduzei ca o creatură marină (meduzele au capacitatea de a-și inversa procesul de îmbătrînire, ceea ce poate aduce alte sensuri declinării acestui cuvînt în specii diferite).
A doua temă a necesitat invitarea pentru prima dată a unei actrițe profesioniste pentru rolul asistentei sociale, o tînără care încearcă să se apropie de două femei care locuiau într-o grotă. După spectacol, performerii au vorbit despre dificultatea de a găsi un echilibru în relația cu asistenții sociali, între bunele intenții și tendința acestora spre control. Perspectiva feministă asupra violenței sexuale, filtrată prin marginali sociali cu corpuri anormative, face din acest mic spectacol portavocea unei probleme care depășește granițele Slovaciei.
Oana Stoica este critic de teatru.
Credit foto 1, Meduza în bucătărie: D. Bujna
Credit foto 2, OTA: V. Mesiariková
