● Cerul (hartă către casă), de Doru Vatavului. Regie: Irisz Kovacs. Scenografie: Clara Ștefana. Sound design: Adrian Piciorea. Video design: Miruna Croitoru. Lighting design: Andrei Ignat. Cu: Armand Crișan, Mălina Moraru, Cezara Petredeanu, Adelin Tudorache. Teatrelli.
„Dragostea, și aia, tot muncă e”, zice un personaj din spectacolul lui Irisz Kovacs (regizoare) și Doru Vatavului (dramaturg), Cerul (hartă către casă). Nu aș zice că spectacolul e despre dragoste, dar cu siguranță este despre muncă, cu un discurs scenic poate atipic pentru că este neașteptat de liric.
Cei doi creatori au pornit de la picturile lui Șerban Savu din albumul Drifting (2019), care realizează extrase necosmetizate ale vieții postcomuniste și provinciale din cartierele-dormitor, de pe șantiere și de la ieșirile la iarbă verde de 1 Mai, creații care pastișează realismul socialist cu angoasele urbane din megalopolisuri ale lui Edward Hopper, dar plasate în România anilor 2000, a haosului tranzițional, a nesiguranței financiare și lipsei de orizont, cu personaje anonime (în picturi, ele sînt văzute de la distanță), invizibile social, dar nu marginali, ci pauperi, pe care pictorul, dar și regizoarea și dramaturgul au grijă să nu le exotizeze, să nu le facă dezirabile, nici stigmatizabile, să nu le lustruiască precaritatea și vulnerabilitatea în povești glamouroase cu sfîrșit fericit, nici să le exploateze tragediile intime. Animate în spectacol prin imaginarea poveștilor lor, personajele se individualizează în scene scurte, după care se topesc din nou în peisajul social. Sînt oamenii din orașele mici, încinse vara, care muncesc fizic, în imensitatea cîmpurilor, pe lîngă șinele de cale ferată sau cățărați pe stîlpi, singurătăți roase de griji, de anxietatea costului vieții și a relațiilor fracturate de sărăcie, acea parte a societății tăcută, vulnerabilă, invizibilă, care trăiește și moare dincolo de ochii lumii.
Proiectate în fundal, pictură după pictură se animă în spațiul de joc, se întrupează în povești, doar frînturi, voci, oameni în carne și oase, în momentele lor de disperare, fără zarva marilor tragedii, dar și plante, animale, obiecte care capătă o neașteptată viață, devenind parte dintr-un ecosistem care transgresează barierele dintre lumea vie și cea moartă (textul asumă aici aceeași perspectivă ca în Lalele, păsări și beton, spectacolul Letei Popescu, cu un scenariu creat împreună cu Diana Mihalașcu după textele mai multor dramaturgi). Este o lume construită la nivelul de bază al existenței, cu munci fizice, monotone, lipsite de vreo bucurie, în jurul salariilor care întîrzie și al nesiguranțelor emoționale, micile existențe ignorabile ajunse în momente de criză. Dar spectacolul nu se reduce la încarnarea picturilor în rama largă a muncii invizibile, ci suprapune mai multe planuri – cel uman, din tablourile animate de actori, este dublat de unul celest, cu patru îngeri, aflați și ei în cîmpul muncii. Mai exact, trei seniori (Armand Crișan, Cezara Petredeanu, Adelin Tudorache) și o debutantă (Mălina Moraru) în lumea de sus (oriunde ar fi asta) trebăluiesc la salvarea oamenilor decepționați de existența lor, pătrunzînd în personajele umane suicidare. Că lumea umană este oglindită în cer – sau invers, depinde de opțiunea filosofică – nu este o noutate, dar perspectiva muncii ca element comun celor două planuri este temerară, dacă nu chiar obraznică. Căci îngerii nu fac aici „lucrarea Domnului” în sens teologic, cu dragoste și smerenie, ci lucrează salahoric, la normă, ca într-o fabrică, deși munca lor este parțial creativă (deturnează gîndurile tenebroase ale oamenilor, dezvăluindu-le motive de „înseninare”). Și ca orice lucrător, chiar și cultural, și ei obosesc, au blocaje, se predau unor stări de disperare și decepție. Precum în cer, așa și pe pămînt căci toți sîntem făcuți nu din praf de stele, cum spunea Shakespeare în Furtuna, ci dintr-un cocktail de burnout, depresie și atacuri de panică. Pînă la momentul în care unul dintre îngeri ajunge în aceeași situație-limită ca „pacienții” săi umani nu mai e mult. Dar aici intervine un nou plan – criza lovește nu doar personajul înger, ci și pe actorul care îl joacă – acesta este și el, într-unul dintre multiplele planuri ale spectacolului, tot un personaj.
Interesant este că noua ramă meta aduce în discuție arta ca muncă (contracte plătite cu întîrziere, incertitudinea proiectelor și nesiguranța financiară a artistului independent etc.), dar refracția este mai amplă și cuprinde și tema spectacolului, care se ramifică aici către etica reprezentării scenice/artistice. Cine pe cine are dreptul să reprezinte artistic? Poți vorbi, ca artist, în numele unor personaje a căror viață nu o cunoști, în sensul că nu experimentezi aceleași lucruri? Este remarcabil cum textul și spectacolul devin dintr-odată și perfect logic o autoreflecție asupra teatrului și artei în general, în relație cu socialul și din perspectiva moralității, aceasta fiind una dintre dilemele care au bîntuit în ultima vreme lumea culturală (este moral ca personaje cu identități specifice de gen, rasă, etnie, corp fizic etc. să fie interpretate de actori care nu au aceste caracteristici?). Abordată în acest spectacol, dilema este rar întîlnită în teatrul autohton, reprezentarea precarității în context artistic a fost foarte puțin sau deloc chestionată etic, riscînd uneori să fie exotizată.
Și, în timp ce teatrului i se contestă chestionarea realului, în ultima scenă din spectacol decorul se demontează și evacuează din spațiu. Practic, cadrul artificial dispare, bucată cu bucată, inclusiv de sub picioarele publicului (covorul de scenă), pentru ca realitatea să rămînă aceeași, dovedindu-se nemodificată de convenția teatrală. Ceea ce pare să se afirme aici este că chestionarea muncii transgresează planurile, dincolo de convenții.
Ca și în alte spectacole, regizoarea Irisz Kovacs juxtapune stilistici diferite, chiar opuse (aici pictură/realism/ficțiune, altădată realism/bandă desenată etc.), care funcționează simbiotic în combinație cu textele lui Doru Vatavului, mereu surprinzătoare printr-o arhitectură dramaturgică barocă și definite de spectaculoase răsturnări de paradigmă. Ceea ce rezultă din colaborarea lor sînt spectacole care marchează un nou tip de concept și discurs scenic în teatrul autohton.
Oana Stoica este critic de teatru.
Credit foto: Andrei Gîndac
