A devenit tradițional în luna martie Sepsi Theatre ShowCase, evenimentul care prezintă anual producțiile create la Sfîntu Gheorghe, Covasna, de cele trei instituții de spectacole din oraș – Teatrul „Andrei Mureșanu”, Teatrul „Tamási Áron” și M Studio, cărora din acest an li s-a alăturat și Ansamblul de Dansuri „Trei Scaune – Háromszék”.
Sex, dorință, risc, abuz
La M Studio, companie de teatru de mișcare formată din actori, spectacolul Dirty Dancing, în coregrafia polonezului Eryk Makohon, explorează tabuurile și plăcerile vinovate – sexualitatea și senzualitatea cu tușe kinky, exprimate prin corp și mișcare ca o formă de testare a limitelor și încălcare a regulilor. De exemplu, un cuplu (Eszter Nagy, Zoltán Deák) experimentează flirtul în tiparul bărbat dominator – femeie provocatoare, formulă care se răstoarnă în momentul în care de sub pantalonii lui apar ciorapii de plasă, accesoriu queer care demolează masculinitatea purtătorului nimfoman și inversează rolurile de putere în cuplu. Se dansează neașteptat cu abdomenul (László Szekrényes) pe un beatbox frenetic (produs de Zoltán) sau cu zona lombară, „decupată” dintr-o rochie neagră mulată (Emília Polgár, al cărei corp „civil”, de femeie matură, face ca performanța fizică să fie expresivă). Există un derviș feminin într-o rochie roșie (tot Emília), dar și un ursuleț de pluș pe post de partener de dans (al lui László). Eszter este singura care are și o partitură de text, rostit lasciv-ironic la un microfon mobil.
Dirty Dancing tatonează granițele plăcerilor sexuale prin atracții tabu, fetișuri, pudoare, dorință – de fapt, investighează prin corp libertatea și/sau conformarea față de normele sociale privind sexul și pune reflectorul pe capacitatea actorilor maghiari de a lucra cu corpurilor lor „civile”, atipice pentru dansatori, dîndu-le valoare artistică dincolo de performanța fizică.
La Teatrul „Andrei Mureșanu”, spectacolul Scriitoarea de Ella Hickson, regia Radu Iacoban, răspunde printr-o serie de scene fragmentare, (meta)realiste, unor teme contemporane, de la abuzurile, sexualizarea relațiilor de muncă și universul patriarhal din teatru la relațiile de cuplu în care domină masculinitatea. Fiecare scenă e o poveste care rămîne cumva suspendată, evoluția narațiunii putînd fi dedusă din scena următoare. Sînt interacțiuni sexualizate între artistul-guru și artista aspirantă, se vorbește despre femeie și maternitatea ca normă socială, despre bani și rolul lor în dinamica de cuplu, dar nu e vorba de situații grave, ci de un fenomen difuz, un patriarhat la scară mică, generalizat, ce provoacă revolta feminină care poate lua o turnură radicală (o metaforic-parodică trecere de la heterosexualitate la lesbianism).
Radu Iacoban multiplică cele patru personaje din textul original, ceea ce susține ideea de fenomen, dar provoacă și confuzie privind identitatea caracterelor. Confuzia este întreținută și de faptul că textul este un răspuns feminist la o temă intens dezbătută și în mare parte deja stabilizată în societatea occidentală, în timp ce, la noi, acest proces nu s-a produs. De exemplu, cu privire la abuzurile din teatre, în Vest, dezbaterile s-au purtat deja, codurile etice s-au actualizat, normele privind relațiile de muncă și procedurile în caz de abateri sînt clare și funcționale. La noi, discuțiile pe această temă abia începute pare că s-au și terminat. Codurile etice sînt aproape neschimbate și neaplicate, iar igiena muncii artistice ține mai mult de noroc decît de norme. Scriitoarea prezintă o perspectivă prea nuanțată și dintr-un alt context decît cel din România, iar în spectacol lipsesc conexiuni care să-l lege de contextul local.
Un pic de culoare locală
Teatrul Coregrafic și Dans Folcloric „Trei Scaune – Háromszék” reunește dansatori și muzicieni în spectacole de folclor construite pe o structură dramatică, cu narațiune și umor. Am mai scris despre Lăutarii (regizor-coregraf Árpád Könczei, 2013), un spectacol care reda obiceiurile de nuntă, inclusiv arhitectura de putere din comunitate și din interiorul cuplului, prin asamblarea unui personaj colectiv, nunta, cu miri, socri, invitați, lăutari, care se alcoolizează treptat astfel că ritmul muzicii începe să se dezarticuleze și mișcările să se descentreze.
Asfințit (regizor-coregraf Juhász Zsolt, 2025) este un pandant al acelui spectacol legendar, constituit dintr-o arhivă de obiceiuri funerare din spațiul maghiar transilvan, integrate într-o narațiune simbolică ce tușează fatalismul existențial, de unde și personajul Îngerul vieții/morții, prezență eterică ce însoțește ființa umană în călătoria sa existențială. Asfințit are personaje bine definite, Îngerul și Bărbatul/defunctul, pe lîngă care se articulează o garnitură formidabilă de caractere secundare, imaginate cu umor dintr-o singură tușă, de la tinerii însurăței la sătenii bocitori sau la preot, a cărui litanie la înmormîntare capătă elemente de critică metacultural-politică („și ferească-ne pe noi de coregrafii de la Budapesta”). Funeraliile „vesele” nu exclud însă contemplația melancolică și sînt susținute de extraordinara performanță fizică, muzicală și ludică a artiștilor maghiari.
Spectacolul Urme de vînat (regia Péter Uray) de la M Studio (vizionat online din cauza suprapunerii de program), o adaptare după Poartă-ți plugul peste oasele morților de Olga Tokarczuk, roman care a făcut furori în varianta Complicité semnată de Simon McBurney, este un thriller ecologic – investighează niște crime bizare într-o zonă forestieră de la granița Poloniei, unde trăiește o comunitate mică, inclusiv o profesoară de engleză, pensionară și iubitoare de natură, Janina Duszejko. Spectacolul se derulează într-un spațiu gol, alimentat cu piese modulare de mobilier și susținut de proiecții în fundal, unde veghează asupra lumii umane sălbăticiunile pădurii, ființe hibride, cu corp uman și cap de animal, care-și trimit avangarda în planul vizibil – cîinii lui Duszejko (Judith Balázs & Boróka Kőmíves). Profesoara Duszejko, ce-și pierde prenumele aici și devine un soi de supereroină justițiară, interpretată de Emília Polgár, cu alura ei de Anna Magnani, are rol de „translatoare”: transferă realitatea crudă din lumea animalelor în cea a oamenilor. Spectacolul patinează între realitate și fantastic, ținînd pe muchie atmosfera noir, fluiditatea mișcării și problematica ecologică, și se înșurubează tematic în peisajul local, unde natura bogată este amenințată de mafia lemnului și de construcții.
Oana Stoica este critic de teatru.
Credit foto Urme de vînat: Toró Attila
Credit foto Asfințit: Klárik Loránd
