● Anticlimax, de Doru Vatavului. Regie: Bobi Pricop. Scenografie: Raul Cioabă. Muzică & video design: iRONIC DISTORS. Lighting design & regie tehnică: Mihai Elian Culiță. Operare lumini: Dragoș Rădăcină. Operare sunet: Cosmin Băiță. Operare video: Dan Gheorghe. Cu: Adrian Ban, Ama Beschieru, Anamaria Codiță, Maria Moroșan, Vlad Pânzaru, Bobi Pricop, Dan Pughineanu. Teatrul Dramaturgilor Români.
Este revigorant ca un spectacol să surprindă spectatorul intenționat, căci nu am nici un dubiu că descrierea oficială a viitoarei premiere Anticlimax (6, 7 septembrie, Teatrul Dramaturgilor Români) este deliberat evazivă. Un spectacol despre climă, haotic, „care pune sub semnul întrebării rolul artei într-o criză globală” se zice în prezentare, dar ce primește publicul este o dezinhibată dinamitare a certitudinilor, artistice, personale, generale, altoită pe o continuă schimbare a perspectivelor și a planurilor (teatru în teatru și deconstrucția lui), cu un mix de convenție și documentare și cu o glisare șugubeață între ficțiune și autoficțiune. Am scris complicat, dar și spectacolul este în aceeași notă, aglomerează teme, subiecte, viziuni, stabilește convenții numai pentru a le pulveriza mai tîrziu, și asta într-o frenezie continuă, amuzantă și sclipitoare căci aglutinarea acestor elemente din sfere diferite se face într-o argumentație performativă logică.
Ca teatru în teatru, Anticlimax este construit pe repetițiile unui grup de artiști la un spectacol despre criza climatică prezentată apocaliptic, ca tragedie iminentă, sub forma unui basm SF întunecat la propriu (căci resursele teatrale ar fi trebuit să fie ecologice pentru coerența etică a demersului, adică reflectorul, unul singur pentru întreaga scenă, să se încarce de la soare, ceea ce nu prea reușește). Chestionările echipei creative asupra „spectacolului” din spectacol sînt în jurul temei și esteticii producției, inclusiv practicile performative non-ierarhice (opuse celor în care regizorul este demiurg), dar și a propriilor angoase. Titlul conține această ambivalență, trimite fonetic la climă, însă sensul este de oponent al punctului culminant (climax) al unei narațiuni, adică un moment dezamăgitor. Din această structură se ramifică stufos temele, ajustînd mereu profesionalul cu personalul. Discursul scenic se fracturează, abordează intenționat prea multe teme într-o continuă sabotare a lor prin răsturnarea perspectivei (între ceea ce se afirmă și modul cum se face) și joncționează cu o autoreflecție în cascade asupra teatrului, mizelor, esteticilor, limbajelor și practicilor sale – inclusiv a creației non-ierarhice care eșuează aici în autoglorificarea regizorului –, asupra manierismelor stilistice, a modelor tematice și performative folosite pînă la golirea de sens, cu săgeți ascuțite către colegii de breaslă, nenumiți, pentru că discursul rămîne mereu la nivelul ideilor, chiar și atunci cînd critica are ținte fixe.
În acest construct efervescent își face loc regizorul Bobi Pricop, aici și actor în propria producție în paradigma cameo (în propriul rol), chestionînd cu ostentativă seriozitate teatrul cu practicile, esteticile, relațiile sale, propria operă în curs de creare sau creată deja, ipocrizia artei, mai ales cînd se vrea autentică, impactul acesteia asupra lumii în criză și puterea ei reală de transformare a societății. Pricop se automitologizează și autodemitologizează succesiv în spectacol – de exemplu, într-un interviu fragmentar, care întretaie continuu scenele cu repetițiile la spectacol și spectacolul în sine, el își asumă în mod repetat idei ale actorilor, contrazicînd prin acțiune atît de trîmbițata formulă de lucru non-ierarhică. Cu o jucată relaxare, regizorul, actorul și personajul autoficționalizat Bobi Pricop livrează în acest interviu (imaginar?) dilemele complicate ale unui chinuitor proces de creație, ajustate constant, ca substanță și amploare, la dimensiunea reală, prin scenele intercalate cu repetițiile „spectacolului”. Astfel că straturi meta impun paradigme diferite, uneori opuse, ca un Matrix dramaturgic și dramatic altoit cu un umor sănătos.
Ce mi se pare înviorător în această autoreflecție asupra creației este că identificarea unor elemente chestionabile în propriul univers artistic presupune disponibilitatea către acest exercițiu de ironică autoanaliză. Aici Anticlimax amintește de The Seer, spectacolul în care regizorul Milo Rau își persiflează lipsa de profunzime în spectacolele mai vechi despre zone post-război, inclusiv prin chestionarea eticii proprii (este etic să vorbești despre război dacă nu ai trecut prin el? Dilema apare și în Anticlimax, unde personajele alter ego-uri ale artiștilor se întreabă dacă spectacolul lor nu cumva doar exploatează o temă la modă, criza climatică, fără a aduce un beneficiu real în raport cu ea). În contextul mediului teatral din România, unde practica autochestionării critice lipsește, Anticlimax pare iresponsabil de curajos, iar prin structura sa arborescentă, cu nenumărate direcții, cu abilitatea de a integra multe teme și a acorda fiecăreia dreptul la deconstrucție, este un demers consistent de analiză a momentului actual din teatrul autohton, posibil premergător unei schimbări de paradigmă (încă necunoscută). Este unul dintre rarele spectacole care înregistrează stagnarea creativității în teatrul nostru, o blocare în manierisme desuete sau pretins contemporane, o lipsă de consistență și poate și de autenticitate etc. Și aici, un merit fundamental îl are Doru Vatavului, autorul textului, un tînăr dramaturg versatil, capabil de scriituri variate – basme SF, povești populare imaginate, piese postdramatice etc. –, punctul lor comun fiind dat de capacitatea de a folosi o imaginație debordantă pentru a chestiona social și politic realitatea. Vatavului este una dintre cele mai puternice voci din noua generație de dramaturgi.
„Statuia” pe care și-a construit-o personajul-regizor Bobi Pricop este vandalizată precum picturile celebre atacate de activiștii pentru mediu (cu supă de roșii la conservă) și scena este sclipitoare prin conexiunile logice cu alte momente din spectacol. În plus, ideea indusă că similaritatea actului agresiv validează premisa similarității victimelor, adică regizorul ar avea valoarea unor tablouri de Van Gogh și Velázquez, este un vîrf de deconstrucție a deconstrucției. Cu alte cuvinte, ăsta e climaxul spectacolului.
Oana Stoica este critic de teatru.
Credit foto: Anastasia Atanasoska
